Diagnosticul de mai sus e valabil indiferent de epocă şi context, dar, pentru că pe noi ne interesează teatrul, îl aplicăm spectatorului, ca fiind încă unul din excesele lui despre care scriem în această serie de articole. Dacă până acum am vorbit despre frică şi scepticism, azi ne preocupă ORGOLIUL, exclusiv pentru felul cum spectatorul se poziţionează faţă de spectacol şi faţă de ceilalţi spectatori. Iată, mai jos, trei dintre cele mai dese forme de orgoliu, pe care le poţi vedea (şi vă propunem să faceţi asta, e aproape distractiv) înainte şi după spectacol...
Orgoliul de părere. De la "bă, io ştiu ce vorbesc!" până la "n-ai văzut spectacolele pe care le-am văzut eu şi n-ai citit cărţile pe care le-am citit eu, deci n-ai dreptate", orgoliul de părere e acelaşi. Atacă, ocoleşte, se ţine cu dinţii. Vrea ultimul cuvânt. Caută, cu o disperare bine ascunsă, argumente care pot fi din ce în ce mai iraţionale, dar convingătoare cât timp arta e relativă... Orice ai zice, oricât i-ai trezi din morţi pe Antoine sau Craig ca să-i arăţi că ai dreptate, orgoliosul nu se va lăsa convins nici mort. Dacă e şi educat, atunci comportamentul spectatorului orgolios e calm, bine jucat. Şi, bineînţeles, conjunctural, depinzând esenţial de oamenii care îi împărtăşesc părerea, astfel încât să poată ceară "întăriri" la nevoie.
Orgoliul de anihilare a celorlalte păreri. Dacă, însă, nu intervin "întăririle", o soluţie a orgoliosului e să se uite pe pereţi atunci când opozantul îşi spune părerea. Ştie că pierde şi că i se desfiinţează argumentaţia, aşa că ultimul lucru pe care-l mai poate face e să adopte un comportament indiferent, dându-i de înţeles opozantului că discursul lui e fără efect. Sigur, orgoliosul mai are şi varianta sinceră, grobiană á la Cocoşilă ("eşti prost!") de afirmare a superiorităţii, dar nu cred că se aplică decât după câteva beri.
Orgoliul de recomandare a spectacolului. E intempestiv, e năvalnic, le ştie pe toate. Cine recomandă spectacole cu intenţia secretă de a-şi marca propriul statut de om cult şi deştept, îţi spune zero lucruri despre teatru şi un miliard despre el însuşi. O poate face educat, calm, dar cusătura cu aţa albă e straşnică. "Teribelă", cum zicea Caragiale.
Din păcate, leacuri pentru orgoliu nu ştiu să dau. Ştiu doar că are urmări. Nu spune oare Scriptura că "cine se înalţă se scoboară"?
în curând, despre superficialitate