Sibiu, Iunie, Teatru (3) - Trei surori & Apelul la FITS, 2016

Aţi păţit vreodată să vă grăbiţi tare spre teatru, de teamă că întârziaţi, că va fi multă lume şi că nu mai prindeţi loc? Şi, imediat după ce a început, vi s-a întâmplat să simţiţi că parcă-parcă ceva nu e OK, că ori nu pricepeţi voi, ori ceva e greşit acolo, că nu e chiar cum v-aţi imaginat şi că e tot mai clar că aveţi de-a face cu un eşec? Şi vi s-a întâmplat, apoi, să-i vedeţi pe alţi spectatori cum pleacă, rând pe rând, pe întuneric, şi să priviţi cu jind, dorind din toată inima să faceţi la fel? Mie da, mi s-a întâmplat ieri, la Trei surori, spectacol la care mulţi s-au înghesuit, pe care puţini l-au suportat până la capăt şi pe care şi mai puţini l-au aplaudat. Trist.

Trei surori / Three Sisters / Sannin Shimai

Şi, totuşi, amuzant. Nu pentru actori - şi mă refer la cele trei protagoniste, Mayuko Aoyama, Mayumi Katayama, Sachiko Shigyo, geniale şi fulminante pe scenă, care, fără exagerare, ar fi meritat să joace la Peter Brook, nu aici -, ci amuzant pentru noi. De fiecare dată când se ridicau câţiva spectatori, ca să plece, trebuiau să aştepte lângă uşă, dat fiind că actorii mereu foloseau uşa aia ca să intre şi să iasă din scenă... Cum să nu râzi? De fapt, cred că asta a fost totul în spectacolul japonezilor: o intrare-ieşire continuă din scenă, un efort cheltuit pe agitaţie actoricească, pe energie în plus. Efort cheltuit pe rostire accelerat-pătimaşă, tipică stilului asiatic de accentuare egală, pe fugă, parcă fără să tragă aer în piept. Efort cheltuit pe neastâmpăr scenic, fără ca asta să însemne mai mult decât simplu neastâmpăr, aşa cum a însemnat, dacă vă amintiţi, în Trei surori al lui Afrim.

Am început să vă spun cum arată spectacolul, fără să spun ce vrea să conţină spectacolul, din simplul motiv că ceea ce conţine este astupat de felul în care arată. La nivel de intenţie, spectacolul ar fi trebuit să conţină o dramă actuală, dar compatibilă - ca destine, ca spaime, ca discurs despre viaţă, interdependenţe, ca tonalitate tragică a raportului om-casă-lume - cu drama surorilor din Trei surori a lui Cehov. Aici, cele trei femei încep să resimtă tot mai tare atmosfera de sfârşeală din Cehov, de fapt încep să citeze tot mai mult din piesă, identificându-se cu Olga, Maşa şi Irina prin acelaşi mecanism subtil, de reîncarnare psihologică pe care îl găsiţi în filmul The Hours, al lui Stephen Daldry. În plus, ar fi trebuit să aibă un efect puternic faptul că cele trei surori sunt, aici, trei bătrâne într-un azil, asistate de medici şi infirmieri, care la rândul lor devin eroi cehovieni, cu frici cehoviene, cu contorsiuni cehoviene. Ar fi trebuit, deci, să aibă loc o plasare în cotidian a angoaselor din Trei surori, cu atât mai mult cu cât povestea include, în fundal, dezastrul nuclear de la Fukushima, ca declanşator de tragedie colectivă.

Din păcate, nu se împlineşte nimic din toate aceste intenţii; spaţiul clinic, în care e plasată drama, nu schimbă cu nimic semnificaţiile, nu determină nici un fel de tonalitate, relaţii, perspective sau atitudine de joc. Ar fi putut, deci, să fie orice alt spaţiu, brutărie să zicem. Se joacă gălăgios, urlat, cu momente de prosteală inutilă, se joacă pe fugă, fără accente şi fără profunzimi de dialog, ca şi când nu mai contează că e Cehov, doar ştim toţi povestea... Ca atare, spectacolul e doar un înveliş al piesei, o rostire neglijentă a textului, o modernizare de dragul "curajului" regizoral, o ratare a ocaziei de actualizare a piesei.


Titlu original: Three Sisters / Sannin Shimai
Regie: Hajime Mori
Dramaturgie: Craig Lucas
Scenografie: Hajime Mori
Distribuţie (parţial): Mayuko Aoyama; Mayumi Katayama
Producţie: Haiyuza Theatre Company, Japonia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Haiyuza Theatre Company

Apelul / The Appeal

E un spectacol care nu sunt sigur că v-ar plăcea, cum nici mie nu mi-a plăcut. Apelul, pe un text scris de Young Jean Lee, e un discurs dens şi abstract despre modul în care îţi poţi construi filosofia asupra artei şi vieţii, discurs care aduce în prim-plan, la nivel de parodie, patru personaje ale romantismului britanic: William Wordsworth, Dorothy Wordsworth (sora acestuia), Samuel Taylor Coleridge şi Lord Byron. Nu-i veţi vedea, însă, cu pană de gâscă şi călimară, ci cu freze gelate şi priviri de drogaţi, iar la fiecare două vorbe dansează, se împing, se scălâmbăie şi, culmea, emit câte o chestie profundă. Discuţiile lor nu duc nicăieri, sunt sub efectul drogurilor (lucru valabil şi pentru originalii Coleridge şi Wordsworth), sunt încărcate de interogaţii, de fixaţii existenţiale, de oscilaţii.

Tehnic, ar putea fi un soi de musical burlesco-filosofic, încercând un arc peste timp între romantismul filosofic al secolului XIX şi instabilitatea omului contemporan, pierdut printre întrebări. Este în mod intenţionat prozaic, fără cap şi coadă, futurist prin greşelile intenţionate la nivel istoric şi prin deconstrucţia de personaj celebru, dar cred că este excesiv în toate aceste intenţii. Prea se apropie de prosteală gratuită, ca să râdem noi în sală, şi prea se îndepărtează de orice minimă structură dramatică. Cu alte cuvinte, nu rămâi cu mare lucru la ieşirea din sală şi eşti sigur că ar fi putut dura încă o oră fără ca ceea ce se întâmplă pe scenă să aibă ceva de suferit. Pe de altă parte, nu trebuie neapărat să placă; în forma lui de pseudo-musical, de parodie fără structură, e un caz legitim de teatru.

Iar pentru faptul că e spectacol studenţesc, inclus în festival la secţiunea "Întâlnirile şcolilor de teatru", merită o bilă albă pentru vibraţie actoricească şi tonus scenic.


Titlu original: The Appeal
Regie: Dana Greenfield
Dramaturgie: Young Jean Lee
Scenografie: Brooke Van Hensbergen
Distribuţie (parţial): Alec Funiciello; Weston Ganz
Producţie: Pace School of Performing Arts / Gapeseed Theatre CO., S.U.A.
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Pace School of Performing Arts / Gapeseed Theatre CO.