Cristina se uita la televizor, mai exact încerca să desluşească ce era cu sutele alea de canale... Eu răsfoiam ziarul de metrou. Încă nu mă dădusem cu metroul, dar într-o lume nouă şi cu multe necunoscute, simţeam nevoia de chestii palpabile, "la ordinea zilei". La secţiunea de evenimente, ce văd? Concert Cesaria Evora. Cezarica. Ne permiteam să fim familiari. O descoperisem prin 1996 într-un Virgin Megastore din Paris şi vocea ei răscolitoare m-a urmărit de atunci. Sala părea să fie aproape (şi era). Mai era vreo oră pînă la ora concertului. "E concert cu Cezarica astă-seară. Mergem să vedem ce şi cum?" "Hai."
Într-o jumătate de oră am ajuns la Roy Thomson Hall. O sală de concerte ca un trunchi de con cu totul şi cu totul din sticlă lăbărţîndu-se printre zgîrie-norii din downtown. Sala (care, am aflat mai încolo, s-a vrut revoluţionară dar a fost destul de controversată din cauza decorului auster - foarte mult beton expus - şi mai ales a acusticii) e îngropată mult sub nivelul solului, şi e foarte strînsă în jurul scenei, astfel încît cel mai îndepărtat scaun din sală e doar la vreo treizeci de metri de scenă. Doar că pentru ca să ajungi în sală îţi trebuiau bilete. Aşa că mergem la casa de bilete, de unde iau ultimele două bilete disponibile, care nu fuseseră ridicate de cineva care le-a comandat. Mai demult. Mult mai demult. Abia acum, povestind toate astea, îmi dau seamă de suprarealismul întîmplării, care poate părea cît se poate de normală, doar că aici biletele la (unele) concerte se vînd mai ceva ca pîinea caldă. Ca să-ţi dai seamă cum devine treaba, pentru un concert Buena Vista Social Club la care am fost în februarie 2003 ne-am cumpărat bilete în august 2002. Biletele la un concert Paul McCartney din vară au fost scoase la vînzare pe Internet şi s-au epuizat într-o jumătate de oră.
Locurile noastre sînt... pe scenă. Mă rog, lateral faţă de scenă, dar chiar în dreptul ei, astfel încît noi (deşi n-avem parte decît de un semiprofil), stăteam mai aproape de Cezarica decît aia care stăteau în primul rînd şi plătiseră bani grei.
Despre următoarele două-trei ore nu mai amintiri atît de precise.
Căutătorii de slogane au avut dreptate de data asta. "Diva desculţă" era într-adevăr în picioarele goale (se spune că Cesaria, cel mai valoros export al Insulelor Capului Verde, nu concertează decît în picioarele goale din respect pentru sărăcia şi greutăţile pe care trebuie să le îndure concetăţenii ei).
Ne-a cîntat şi încîntat cu toate cîntecele ei frumoase, triste, în care fado-ul portughez se împleteşte cu ritmurile braziliene, cu jazzul şi bluesul şi cu razele lunii. Cîntece de of şi jale în care briza mării se amesteca cu damful de băutură şi mahoarcă din crîşmele de marinari.
Sodade, Petit pays, Xandinha, Miss Perfumado, Sao Vicente di Longe (ah, fără Caetano Veloso!), Dor di amor, Angola, Sabor de pecado... Muzica ei te face să-ţi doreşti să te duci în Insulele Capului Verde (sau măcar să te uiţi pe hartă să vezi pe unde naiba or fi...).
A cîntat. Ne-a vorbit. A plîns. Cu ea s-au jeluit şi instrumentele de pe scenă. Şi unii dintre noi au fost văzuţi vărsînd o lacrimă. (Pe de altă parte, aceia dintre noi plîng aproape la orice film...).
A flirtat cu tînărul ei pianist - au poştit o ţigară (maxima oroare!!! Aici în America de Nord, unde fumatul e pe cale de dispariţie...).
A suferit (inclusiv de frig - o asistentă a trebuit să-i pună pe umeri un şal. Şi-apoi încă unul). Am suferit şi noi (s-o vedem împovărată, nu atît de ani, cît de atîtea experienţe triste...). Ne-am bucurat însă de revanşa talentului asupra unei sorţi potrivnice. Faima ei e de-acum definitivă şi Cezarica şi-o asuma cu naturaleţe. Divina non-diva.
