Sunt uimit însă, ca român ce mă aflu, că dacă majoritatea ghinioanelor si neîntâmplărilor nu m-au ocolit, am reuşit să nu fiu nevoit să întreb vreodată "Dar cine mai este şi Evora asta?". Colegi mai tineri au auzit-o întâmplător pe Cize la radio şi au crezut a şti: "Aha, muzică d'aia veche... ca să vezi!"; pentru un moment, m-am simţit mândru că nu mai sunt chiar aşa de tânăr (numai după standardele mele, desigur), şi mai cu seamă pentru că nu, muzica ei nu este veche, este trăită astăzi — unul din puţinele sentimente imposibil de definit şi care dau o speranţă că încă nu este totul pierdut.
În fapt, nu sunt un mare cunoscător nici al muzicii, nici al vreunui domeniu oarecare. Întâmplarea mi-a scos în cale tot ceea ce trebuia să întâlnesc: mizeria umană, bucuria scurtă în impulsuri Dirac, morna şi fado-ul, uimirea că nu sunt doar o umbră mişcătoare într-o lume aflată într-o agitată agonie, oximoronică precum nu s-a mai pomenit vreodată.
M-am întâlnit cu Cesaria pe la începutul lui 2000. La câteva zile după ce o descoperisem pe Misia prin al ei "Garras dos sentidos" sub forma unei casete nebăgate în seamă de nimeni, o imposibilă întâmplare face să aud la un post de radio "Sodade", care m-a făcut să încremenesc a descumpănire, iar mai apoi "Besame mucho", pe care obişnuiam să îl prefer interpretat de Dalida.
Se pot spune multe, prea multe despre Cesaria Evora. Înainte de a fi un succes de piaţă — căci este! —, este un rar exemplu de valoare neaşteptat de genuină, simplă, naturală, aproape că te face să visezi la un parcurs invers: acela de a lua avionul spre Lisboa sau Paris pentru a căuta un drum spre Cabo Verde. "Cabo Verde mandá matenha / Se benson nun bes de sodade... ". Da, o insulă nu te poate întâmpina cu alt sărut decât acela al unei melancolii fără de nume. Să-i zicem mornas ca exprimare, dar să ne gândim la sodade pentru a nu ne tulbura mai mult de-atât...
A urmat un an foarte tumultos pentru mine. Au urmat nenorociri si nefericiri. Cel mai greu an din toţi cei 30 de până atunci. Alergat prin câteva aeroporturi şi magazine europene, am avut vreme să descopăr simultan o întreagă galerie de muzică de expresie portugheză, chiar şi de a durat măcar doi ani până să reuşesc să adun cele cinci albume — originale! — pe care le am de la Mísia, şi... — ruşine să-mi fie! — numai trei dintre CD-urile Cesariei: "Cafe Atlantico", pe nedrept marginalizat de o anumită parte a criticii, compilaţia "Best of" ce cuprinde selecţii din albumele anterioare (La Diva aux pieds nus, Distino di belita, Mar Azul, Miss Perfumado, Cesaria, Cabo Verde), pentru a termina cu performanţa de a obţine un exemplar pirat din "Sao Vicente di longe" cu o lună înaintea lansării oficiale a albumului!
Revin la expresia lusitană a melancoliei, fado-ul, care şi-a găsit între timp şi alte nume care să o continue pe Mísia fără a sta neapărat în umbra Amaliei (Lágrima nu poate seca) ori a unor "palabras" de neuitat (Brel - Os velhos amantes; Saramago...), fără a glossa over and over în "Paixoes diagonais" şi "Libertades poeticas". Există voci noi în Portugalia, există o Cristina Branco (Post-Scriptum), sau încă şi mai tinerele Joana Amendoeira (Aquela rua) si Katia Guerreiro (Fado Maior), dar cu toate că este "evidente que o Fado atravessa hoje um momento de extrema vitalidade a última decada", rămâne surprinzător faptul că acestă "nova geracao de interpretes de supreendende qualidade, estilos e tendencias esteticas" nu reuşeşte să imprime aceeaşi... vitalitate a nostalgiei pe care — insulară, cap-verdiană, braziliană, portugheză, amestec de tradiţie exotică si sensibilitate portugheză, ce vreţi dumneavoastră sau mai bine nici una dintre acestea — vocea Cesariei Evora o trezeşte în toţi cei care, asemenea incurabilei maladii pe care Sardou o vedea sălăşluind în cei între 7 şi 77 de ani, nu au de gând să se usuce pe dinlăuntru...
Pentru cei care au ascultat-o prin intermediul membranei vibrânde, ca şi pentru cei care acum de-abia o descoperă, întâlnirea de la Sala Palatului nu poate fi decât un prilej de tulburătoare conştientizare că aşa ceva chiar există, şi putem fi martori la propria noastră răscolire interioară... urmată de o privire mai caldă asupra vieţii şi a celor din jur.
Este nevoie de primăvară şi în suflete, nu vă refuzaţi unicitatea unei întâlniri cu Cize, permiteţi-vă măcar o dată să înfloriţi neştiuţi de nimeni, păstrând doar regretul că momentele unice nu pot fi altfel decât o clipă: efemere, dar repetabile prim umbra şi ecoul lăsate în noi. O voi întâmpina pe marea şi simpla doamnă cu care am avut norocul de a fi fost contemporan...
