Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu În căutarea muzicii (texte din piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare) şi la secţiunea Grup, cu spectacolul http://error500, de Vlad Trifas, producţie a U.N.A.T.C.
Rareş Tileagă: Cine este Andrei?
Andrei Radu: Băiatul ăla care munceşte mult şi care crede că o să devină ceva mai mult.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
A.R.: Îl vedeam ca pe ceva frumos, dar intangibil. Ca pe o fată superbă pe care nu o poţi avea. Acum o am, dar trebuie să mă port cu ea extrem de atent. Ea oricum nu-şi schimbă frumuseţea, dar grija mea...
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
A.R.: Într-un anumit moment, când aveam mare nevoie să mă "dezgheţ" nu a apărut un nume, ci un colectiv: toată echipa care lucrează la serialul Modern Family. Pur şi simplu mi-a dat toată actoria peste cap.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actor.
A.R.: Jucam Cvartetul de Sławomir Mrożek, la o licenţă de regie. Eram patru în distribuţie. Într-un moment de maximă tensiune, spre final, îi cade colegului mustaţa pusă (era extrem de important să nu se dezlipească, ca să nu se deconspire...). Şi, cum stăteam noi toţi patru în scenă, ne-am uitat luuung unul la celălalt. Ne abţineam tare de tot să nu râdem ca tâmpiţii, aşa că am început să improvizăm şi să scoatem nişte sunete total cretine, în timp ce ne acopeream vocal ca şi cum nu ar fi existat momentul ăla. A, asta în timp ce colegul meu lua mustaţa de pe jos şi o punea la loc. Nişte cretini cu toţii.
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A.R.: Sunt conştient de ei, dar nu mă gândesc la asta. Ştiu că toată atenţia e pe mine, aşa că îmi fac treaba aşa cum am repetat şi, la final, vedem în ce relaţii am rămas cu oamenii din sală... E un blind date mult mai profund şi mai de impact.
R.T.: Crezi în aplauze?
A.R.: Cred în aplauzele oneste. Nu-mi place obiceiul oamenilor de a aplauda în şir, că aşa fac toţi, sau de a se ridica din complezenţă. Dacă îţi vine pe bune şi simţi că a meritat experienţa, fă-o. E mai onest şi pentru noi, dar şi pentru spectator.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
A.R.: Momentan fac ceea ce visez. De crescut am loc să cresc, o-ho. Dar e timp. Important e că sunt pe drumul ăsta.
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.R.: Umorul. Este masa principală din care ne hrănim cu toţii şi este absolut delicioasă.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
A.R.: Oamenii neserioşi. Şi comoditatea. E păcat de Dumnezeu să dai de aşa oameni în frumuseţea asta de meserie.
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
A.R.: Mi se pare utilă şi cred în ea, mai ales dacă vine din partea unor oameni avizaţi. Mă ghidez, ascult şi mă gândesc dacă mă ajută cu ceva sau nu.
R.T.: Ce citeşti?
A.R.: De notat: sunt pe plajă, în vacanţă şi citesc John Wright - De ce râdem la teatru?
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
A.R.: Conversaţiile pe care le am cu prietena mea despre orice şi nimic. Sunt consistente.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
A.R.: Sunt o groază. De mediul în care lucrez, dacă sunt compatibil sau nu. De competiţie (ştiu că sunt într-o competiţie doar cu mine, dar tot îmi mai fuge mintea la colegi uneori). De colegii neserioşi şi comozi, menţionaţi mai sus. Mai sunt, mai sunt.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi viu.
A.R.: Comunicarea reală pe scenă, improvizaţia, efortul fizic, dar şi provocarea rolului oferit. Asta mă ţine chiar treaz.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
A.R.: Eu o iau la propriu. Da, trebuie să dai din coate, dar nu să îi învineţeşti pe alţii. Fă-ţi loc cu grijă.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A.R.: Fă-o. Dacă te face fericit, fă-o. Dacă eşti dispus la sacrificii, fă-o. Sună foarte tare a reclamă la Nike, dar e adevărat.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A.R.: Eu să zic? Ei să vrea să mă sune:) Regizorul care să aibă încredere în mine. Dacă există schimbul ăsta de încredere, toată lumea o să fie fericită.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
A.R.: Succesul e o pisică destul de capricioasă. Poate să vină şi să plece când vrea ea. Important e să fii conştient de asta şi să n-o urmăreşti.
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
A.R.: La finalul liceului m-am gândit dacă sunt capabil să fiu actor, iar mai târziu mi-a venit în cap faptul că voi regreta toata viaţa dacă nu încerc măcar. De atunci, sunt cel mai împăcat om de pe planetă.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, ca participare individuală şi de grup?
A.R.: Mă simt ca un jucător de fotbal care marchează o "dublă" în semifinalele de la un Euro. Oricum eram încrezător şi fericit că sunt aici, dar faptul că sunt cu două momente mă face să cred că ceea ce fac e bine şi că sunt pe un drum bun.