Textul de mai jos e ultimul pe care îl scriu despre concurenţii de la Gala HOP 2016 şi, făcând aceasta, voi încerca să fiu cât pot de limpede şi telegrafic, astfel încât concluziile să poată fi citite repede şi înţelese clar. Iată, deci, încă un set de mici concluzii, de astă dată despre prestaţiile actoriceşti din cea de-a treia zi de HOP, 7 septembrie 2016. Ca de obicei, cu liniuţă, despre bune şi rele, despre momente de valoare şi momente slabe, ca să fim corecţi atât faţă de cei care sunt foarte buni (dar care mai au de muncit), cât şi faţă de cei care nu sunt chiar atât de buni (şi care, pentru a fi, mai au de muncit).
Proba obligatorie (scenă în doi - étude):
unii actori înţeleg bine ce au de făcut, în doi. Nu îşi repetă, în joc, soluţiile de gest şi de atitudine decât dacă prin asta urmăresc ceva. Dialogul e cursiv, sunt naturali fără sforţări, iar pentru faptul că pricep ce joacă, pricepem şi noi, cei din sală (Mihaela Velicu; Ioana-Maria Repciuc; Raluca Marina Radu; Tudor Morar; Andrada Fuscaş; Ciprian Valea; Lavinia Pele; Alina Rotaru);
deşi am văzut, la HOP 2016, multe încercări de punere în dialog a scenelor Olivia - Viola şi Hamlet - Ofelia, totuşi unele (puţine) sunt atât de limpede jucate, încât parcă orice altă încercare de a le face altfel pare prea mult sau prea puţin. Tocmai de aceea, e de lăudat când esenţa poveştii e înţeleasă matur (Mihaela Velicu; Ioana-Maria Repciuc; Raluca Marina Radu; Tudor Morar; Andrada Fuscaş; Ciprian Valea; Lavinia Pele; Alina Rotaru);
jocul conştient, calm, sub control, relaţia coerentă cu partenerul de scenă şi ritmul conversaţiei nu au absolut nici o valoare dacă nu se aude mai nimic de pe scenă. Atenţie, aflarea pe o scenă de teatru sau de studio, chiar şi la nivel de exerciţiu, nu e deloc egală cu aflarea în sufragerie sau în camera de cămin, unde mai au loc repetiţii. Păcat, ar fi fost aproape bine dacă n-ar fi fost pe silent (Mihaela Velicu; Ioana-Maria Repciuc);
e o plăcere să vezi joc firesc, conştient, negrăbit, asumat (Mihaela Velicu; Ioana-Maria Repciuc; Raluca Marina Radu; Tudor Morar; Andrada Fuscaş; Ciprian Valea; Lavinia Pele; Alina Rotaru);
mă văd nevoit să repet ceea ce spun de fiecare dată când scenele ies bine şi actorii simt asta: nu le mai lungiţi, opriţi-vă la timp, altfel riscaţi să ne pierdem răbdarea, să ne foim în scaune şi să treceţi de pragul suportabilităţii pentru simplul fapt că, odată acceptaţi ca fiind buni într-o anumită scenă, nu mai aveţi ce demonstra (Mihaela Velicu; Ioana-Maria Repciuc);
dacă unii actori erau, ieri, într-un anumit fel pe scenă, jucând ceva ce părea a li se potrivi perfect, azi i-am văzut jucând la fel de exact şi de tehnic roluri într-un cu totul alt registru estetic. Ceea ce, din punct de vedere artistic, se numeşte creativitate şi control (Raluca Marina Radu; Tudor Morar);
după un scurt moment de alunecare în patos şi înflăcărare clişeizată, actorii şi-au revenit rapid şi au dus dialogul într-o zonă de conversaţie naturală, credibilă (Andrada Fuscaş; Florin Ionuţ Crăciun);
unul e sprinten, viu în reacţii, din ce în ce mai credibil (Andrei Radu), celălalt parcă mai mult asistă, scuzând jocul şters, lipsit de nuanţe prin intenţie de interiorizare extremă (Oana Serena Secară). Practic, unul joacă, celălalt priveşte neputincios, chiar dacă acea privire e legitimă ca interpretare a spaimei şi disperării personajului;
din nefericire, reflexul de agitare a temperamentului scenic şi de alunecare constantă în furie, ca clişeu de joc, este la unii actori mai mult o obişnuinţă, decât o opţiune conştientă (Andrei Radu);
rar femeile pot fi amuzante, ca personaje pe o scenă de teatru, dar când sunt, conving (Lavinia Pele; Alina Rotaru);
una savuroasă, ca jucare a strategiei şi a timidităţii (Lavinia Pele), cealaltă interesantă ca temperament rece, deci ca atitudine opusă (Alina Rotaru). Ambele construiesc un dialog interesant, deşi prima o depăşeşte, ca vitalitate şi credibilitate, pe a doua;
unii actori, jucând la fel tot timpul, nu ar trebui să aibă motive dacă sunt distribuiţi pe acelaşi tipar de roluri (Lavinia Pele; Alina Rotaru).
Secţiunea Individual:
chestiunea excesului de patos (manifestat prin priviri dulceago-înlăcrimate, gât întins, gesturi mari, accelerări de vorbire sau, din contră, şoapte greu de auzit, interiorizare extremă, dusă până la tremuratul constant al mâinilor şi al feţei) ţine de faptul că niciodată, în nici o împrejurare, oamenii nu vorbesc aşa. De aceea nu e firesc un asemenea joc, într-un spectacol în care intenţia este, evident, firescul. Exceptând mediile în care există coduri de conduită (case regale, spaţii diplomatice, academice, clericale, etc.), vorbirea nu e normal să fie afectată, romanţată, apăsată. Păcat, se pare că e un clişeu de când lumea şi pământul în teatru (Maria-Veronica Vârlan; Ştefania-Carmen Misăilă; Andrei Radu; Daniel Nuţă);
încordare abordată artificial şi emoţie lacrimogenă în exces (Maria-Veronica Vârlan; Ştefania-Carmen Misăilă; Cristina Juncu), abuz de furie, jucat din păcate prin căutare evidentă de grimase şi accente stabilite la repetiţie, scoţând la iveală "cusătura cu aţă albă", accelerare a vorbirii şi a gesturilor, pentru "a juca drama" (Maria-Veronica Vârlan; Eduard-Cristian Trifa; Ştefania-Carmen Misăilă);
regie şi "viziune" lipsite de calitate şi stil, care distrag atenţia de la actorie şi, implicit, îi scad valoarea, dezavantajând jocul (Maria-Veronica Vârlan; Daniel Nuţă);
e foarte neplăcut atunci când ai impresia, ca spectator, că "şi eu pot face chestia aia, şi eu aş putea juca aşa", întrebându-te oare unde e şcoala, tehnica şi ineditul? (Daniel Nuţă; Ştefania-Carmen Misăilă; Cristina Juncu);
de fapt, în completarea ideii de mai sus, se pare că prea mulţi actori şi regizori (de orice vârstă, din păcate) uită că scena trebuie să conţină acţiuni care nu pot fi găsite în nici o altă parte a vieţii. Nu o spun eu, Tileagă, ci Vsevolod Meyerhold, acum un secol;
unii actori mizează prea mult pe interiorizare, coborându-şi jocul la o postură încremenită excesiv, care nu permite nici gurii să vorbească clar şi răspicat, nici corpului să aibă gesturi naturale (Cătălin Asanache);
se pierde ritm, se pierde sens, se duce totul într-o zonă de rostire cu mâinile pe lângă corp, a unui text care nu mai are nici o importanţă că e semnat de Shakespeare (Cătălin Asanache; Cristina Juncu);
din lipsă de structură şi ritm, monoloagele durează incorect de mult, cam 20 de minute în loc de 10. E incorect faţă de ceilalţi actori, care s-au încadrat în 10, nu? (Maria-Veronica Vârlan; Cătălin Asanache; Daniel Nuţă; Cristina Juncu; Ştefania-Carmen Misăilă);
atenţie la interactivitate! Vă garantez că spectatorii nu se simt mai bine sau mai integraţi în "magia spectacolului" dacă treceţi printre ei, dacă îi atingeţi sau îi provocaţi să intre în joc, nici chiar dacă acei spectatori sunt la rândul lor actori care joacă de-o viaţă. Spaţiul liminar, cel între sală şi scenă, trebuie să rămână spaţiu liminar, iar asta o spune teoria practicii (Andrada Fuscaş; Ştefania-Carmen Misăilă; Daniel Nuţă; Alexandru Voicu);
compoziţie firavă, repetitivă, neconvingătoare, comună ca performativitate, forţată când ar trebui să fie rafinată, trădează grija excesivă pentru efect scenic şi grija minimală pentru jucarea unui sens (Daniel Nuţă);
încordare excesivă, forţă în plus, nuanţe în minus (Eduard-Cristian Trifa);
tendinţa actorilor foarte tineri de a juca mai mult gravitatea şi întuneceala umană, dramatismul cu ochii în lacrimi, este o dovadă a faptului că vor să joace matur, serios (Ştefania-Carmen Misăilă; Cristina Juncu; Maria-Veronica Vârlan; Daniel Nuţă);
după peste o oră de dezamăgiri actoriceşti provocate de actori care nu şi-au folosit corect resursele, apariţia cuiva care îşi foloseşte bine resursele este ca o gură de aer curat. Pentru că acea folosire de resurse înseamnă, de fapt, dozarea corectă a energiei, cântărirea nuanţelor, păstrarea ritmului, comunicarea unui sens (Alexandru Voicu).
Secţiunea Grup (spectacolul +Lorenzo):
fără să fie strălucit, sclipitor şi alte asemenea superlative, +Lorenzo e un bun exemplu de exerciţiu actoricesc calculat, în care actorii joacă în limitele rolurilor lor, fie ele simple, banal amuzante sau mici jucărioare cu caracter de trăznaie (Loredana Cosoveanu; Daniel Chirilă; Tiberiu Enache).
Cu speranţa că nu v-am şocat, dându-vă impresia că festivalul e dezastruos (chiar nu e cazul, festivalul e o simplă expunere de metode, de şcoli, de opţiuni artistice personale), aş vrea să mai subliniez câteva lucruri. Sunt legate de ceea ce am văzut la Gala HOP 2016, pe scenă şi nu au de-a face nici cu efortul imens, depus de actori în cele patru zile de festival în care workshop-urile nu i-au lăsat nici măcar marea s-o vadă, nici cu atmosfera bună, umană, pe care au construit-o împreună cu invitaţii festivalului. Iată, deci, ceea ce s-a văzut pe scenă şi ar trebui îndreptat:
puţine voci tinere sunt antrenate pentru scenă;
lipseşte studiul serios al personajelor, fapt vizibil în clişee de joc (gestică blocată, rostire accelerată, tremuratul mâinilor, temperament alert);
lipsa de structură dă lipsă de ritm, iar lipsa de ritm dă durate mai mari decât cele scrise pe hârtie, plus finaluri care par că nu se mai termină;
un concurs de actorie e un concurs de actorie, nu unul de regie;
regia slabă scade din valoarea momentului actoricesc;
nu poţi fi atent la sensul textului, ca spectator, dacă nici actorii nu sunt;
actori intimidaţi de umorul şi vitalitatea partenerului de joc;
lipsa contrapunctului în joc;
duratele incorect de lungi în cazul multor monoloage;
unii actori joacă fără să-şi imagineze cum arată jocul lor;
unii actori nu înţeleg riscul jocului interactiv, de contact cu publicul;
cele mai multe momente teatrale sunt al naibii de serioase, fără zâmbete, încercând să demonstreze, cumva, o maturitate în plus;
am văzut puţini actori, regizori şi directori de teatre la HOP 2016. De fapt, n-am văzut pe nici unul dintre regizorii de care cei 29 de actori ar visa să fie sunaţi, aşa cum îmi spuneau ei mie în interviurile de dinainte de HOP 2016. Tocmai de aceea, îi respect pe cei prezenţi în sală, printre care Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marian Râlea, Mihai Constantin, Felix Alexa;
nu a concurat nici un actor maghiar, ceea ce e cel puţin ciudat;
mulţi dintre actorii concurenţi au văzut puţin teatru la viaţa lor. Nu mă întrebaţi de ce zic asta, e un fapt supărător de vizibil în jocul lor;
de multe ori am avut senzaţia că nu există o facultate de teatru absolvită, în spatele monoloagelor.
Şi cam atât, vă aştept cu speranţă şi cu drag în 2017.
