Nu voi înşira titlurile lui Bács Miklós, pentru că nu urmează, mai jos, un CV. Urmează un interviu cu acest om care, din actor şi profesor, s-a trezit director de eveniment. Şi nu orice eveniment: Gala HOP, de la Costineşti, unicul concurs profesionist de actorie din România. Un concurs în care, peste câteva zile, vor transpira 29 de actori tineri şi buni.
Rareş Tileagă: În mod normal, mulţumirile pentru timpul acordat se fac la final. Eu le fac de pe acum: vă mulţumesc, fiindcă ştiu cât contează fiecare oră, fiecare minut de dinaintea unui eveniment. Mai ales când pe tine scrie "director eveniment". Aşa că îndrăznesc să vă provoc la răspunsuri scurte, iuţi. Batem palma?
Bács Miklós: Batem! Au, mă doare!
R.T.: Bun. Ce ar trebui să ştie cineva care n-a auzit în viaţa lui de HOP şi pentru care teatrul românesc înseamnă exclusiv nostalgie, Caragiu, Florin Piersic, revelioane alb-negru şi filme cuminţi cu monştri sacri?
B.M.: Că monstrul încă ne-sacru e mai monstru decât monstrul sacru.
R.T.: Cum ar fi HOP în prime-time? Oare cum ar suna "Actorii au talent", în fiecare vineri, de la 20.30?
B.M.: O lume ne-bună.
R.T.: Cât de râvnită e Gala HOP printre actorii foarte tineri?
B.M.: Ca o fecioară... Sau, mă rog, ca un fecior...
R.T.: De ce e unicul concurs de actorie din ţară?
B.M.: Pentru că avem prea mulţi actori diurni.
R.T.: Ce aşteptări credeţi că au cei 29 de actori?
B.M.: Să devină monştri sacri...
R.T.: Cine ar trebui să-i vadă pe cei 29?
B.M.: Toată lumea!
R.T.: Aţi vrea să fiţi în juriu?
B.M.: Nu.
R.T.: Stând de vorbă cu cei 29 de concurenţi, eu, unul, am ajuns la trei concluzii: că cei mai mulţi vor să fie sunaţi de Kordonsky, că urăsc lenea şi că se tem de statul pe tuşă. Ce să înţelegem din asta?
B.M.: Că deja sunt actori profesionişti.
R.T.: Care ar fi scenariul ideal, după terminarea Galei HOP?
B.M.: Blocarea telefoanelor mobile ale participanţilor din cauza apelurilor naţionale şi internaţionale ale regizorilor consacraţi.
R.T.: Să presupunem că sunt absolventul celei mai bune şcoli de teatru din ţară, la clasa celui mai bun profesor; n-am trecut de preselecţia HOP, nu am nici un contract şi, bineînţeles, n-am bani. Ce am de făcut?
B.M.: Să mai încerci o dată... De două ori... De trei ori... Până la cinci! Să încerci să joci fără contract. O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. Să faci ceva legat de ceea ce ai învăţat pentru bani... O dată, de două ori, de trei ori... Până la cinci. După care să ai o conversaţie cu proful tău!
R.T.: "Actorii inteligenţi nu mai vor să joace." Mi-a spus-o, în facultate, unul dintre cei mai buni profesori de teatru pe care i-am cunoscut vreodată. Nu pot să uit vorba asta, dar nici n-o prea înţeleg. Mă puteţi lămuri?
B.M.: Nu, dar m-am lămurit eu.
R.T.: Când poţi fi nefericit, ca actor?
B.M.: Când stai pe tuşă...
R.T.: Care e cel mai bun moment pentru d-voastră, ca profesor?
B.M.: Când în urma unui moment al unui student de-al meu devin eu însumi învăţăcel.
R.T.: Ce om de teatru aţi vrea să mai trăiască şi azi?
B.M.: Shakespeare.
R.T.: Care este cel mai mare pericol pentru actori?
B.M.: Rutina...
R.T.: Enumeraţi două spectacole în care aţi jucat şi care vă fac să zâmbiţi cu drag, de fiecare dată când vă amintiţi de ele.
B.M.: Amadeus, de Peter Shaffer şi Puricele în ureche, de Georges Feydeau.
R.T.: Ce înseamnă să fii înţelept, azi, în teatru?
B.M.: A şti că nu şti nimic.
R.T.: Care este întrebarea la care nu aveţi răspuns niciodată?
B.M.: De ce?