Tehnic vorbind, nici nu prea există şanse ca lucrurile să fie altfel. Doar 10 minute are la dispoziţie fiecare concurent ca să construiască ceva, iar acel ceva să conţină poveste, sens, virtuţile unei voci antrenate, forţă, fineţe, contrast, mişcare, cântec / dans / instrument, etc. Este, deci, imposibil ca fraza lui Shakespeare să aibă, în 10 minute, acel impact intim de semantică profundă, delicată când e şocantă, şocantă când e rafinată, pe care îl creează după acumulare de cauze, la lectură sau vizionare de spectacol. Oricum, staţi liniştiţi, aşa ceva se întâmplă şi la "casele mari", în spectacole cu buget şi cu pretenţii de succes, semnate de regizori care cer prosternare pentru simplul fapt că au făcut "încă un Shakespeare"... Prin urmare, ceea ce trebuie să acceptăm e că nu există timp, la HOP, pentru acumulare narativă, pentru expunere de cauze, de intensităţi care să ducă la climaxul scurt pe care îl joacă actorii. Aşa că, în aproape 100% dintre cazuri, e explicabil de ce nu-l simţim pe Shakespeare (vai, iertaţi-mi expresia), ci doar vedem jucarea unor texte, mai mult sau mai puţin complicate, de către 29 de actori.
Spun aproape 100% din cazuri, pentru că am văzut, ieri, 6 septembrie 2016, cel puţin doi actori care ne-au scos din atmosfera competiţională de HOP - aia cu "oau, hai să-l vedem şi pe următorul!" - şi ne-au apropiat de ceea ce ar trebui să fie energia sensului care susţine acţiunea shakespeariană, în oricare din piesele shakespeariene. Îi veţi găsi printre concluziile de mai jos.
Proba obligatorie (scenă în doi - étude):
am văzut momente de joc ferm, treaz, atent la replică, credibil şi firesc chiar dacă fraza rostită e de secol XVI, fără gesturi de umplutură, fără eschive actoriceşti (Ciprian Valea);
în relaţie cu jocul sprinten şi viu de mai sus, e posibil să existe reacţii de restrângere a jocului, de pierdere a relaxării, de încorsetare a rolului în gesturi şi rostiri romantice, afectate, care denaturează, puţin, firescul (Alina Petrică);
când nu mai ştiu ce să facă pe scenă, când studiul e insuficient, când nu cred în rol, când "nu le intră textul în gură", actorii recurg la vechiul şi universalul clişeu al jocului aprins, agitat, furios, aproape urlat, la gesturile care atrag atenţia şi atât (Daniel Nuţă, Daniel Chirilă);
statura impunătoare, atitudinea de mascul sigur pe sine, care impune respect, care vrea şi obţine, look-ul pentru distribuţii de forţă, privirea deşteaptă, vocea antrenată, energia scenică pot fi, la un loc, trăsăturile unui actor dezirabil în orice teatru care caută aşa ceva (Daniel Nuţă, Daniel Chirilă);
când actorul ştie ce scoate pe gură, când evită excesul de dramatism prin joc realist, verosimil, neforţat, când sare de la rece la cald, de la ironie la cinism şi când îşi impune prezenţa pe scenă prin atitudine clară, rafinată, acel actor este bun (Loredana Cosoveanu);
oricine intră în contact cu acest tip de joc, descris de mai sus, dar nu aduce în contragreutate decât joc corect, cuminte, mai mult plat decât credibil, ca exprimare a replicilor de contrast, nu are şanse să se evidenţieze altfel decât la nivel cuminte şi corect (Adela Bengescu);
aşezându-mă intenţionat în ultimele rânduri, ca să văd care dintre actori ştie să se facă auzit, la propriu, am fost dezamăgit să văd că actori de forţă gestuală, de precizie a grimaselor şi de ritm scenic veritabil nu se aud pe scenă (Eduard-Cristian Trifa, Bogdan Florea);
unii actori sunt atât de corecţi, pentru rigorile tradiţiei de secol XIX de interpretare a textului dramatic, încât ar fi fost capete de afiş în acele vremuri şi i-ar fi lăudat, la scenă deschisă, Matei Millo. Azi, însă, jocul lor pare mai puţin interesant chiar şi decât micile bufonerii ale MC-ului de la HOP (Cătălin Asanache, Cosmin Teodor Pană);
nu sunt suficiente tehnica de vorbire şi ritmul relaţiei, ca să fim atenţi la ceea ce se întâmplă pe scenă. "Contrapunct" cred că este cuvântul cel mai bun ca să descriem ceea ce lipseşte din ritmul anumitor scene în doi (Cătălin Asanache, Cosmin Teodor Pană).
Secţiunea Individual:
echilibru, relaxare, fineţe, joc fără pierderi de ritm, dar sec, şters, fără impact. Or, fiind vorba de text shakespearian, unde vigoarea dramei vine din vigoarea cuvântului, opţiunea pentru platitudine şi moliciune scenică nu duce, până la urmă niciunde (Mihaela Velicu);
e interesant şi chiar complicat să poţi juca, în mod intenţionat, antiteza între patos, romantism siropos şi isterie. Însă ar fi de dorit să vedem dacă actorul mai posedă şi alte capacităţi de joc în afară de cele două extreme de mai sus, care sunt privite, în mod normal, ca excese şi eschive actoriceşti (Andrei Radu);
gesturi la nivelul şoldului, blocate parcă acolo, rostire afectată, monotonă chiar şi atunci când creşte în intensitate, prezenţă actoricească mai degrabă recitativă decât scenică, care ţin "sub capac" posibilităţi actoriceşti probabil foarte interesante, consistente (Andrada Fuscaş);
vocea în sfârşit sonoră, gesturile tari chiar şi atunci când sunt insesizabile, conştientizarea fiecărei bucăţele de corp, saltul nebun dar precis de la fierbinte la glacial, machiajul definitoriu, costumul exact în identitate, jocul cu recuzita, cu eclerajul, cu publicul, cu replica - toate acestea sunt soluţiile unui actor care foloseşte toate resursele scenei (Raluca Marina Radu);
dacă tot vorbim de metodă, de şcoli şi, bineînţeles, de diferenţe între metode şi şcoli, atunci ar fi ipocrit să nu remarcăm că unii actori sunt pur şi simplu expresia incondundabilă a metodei profesorale şi a şcolii prin care au trecut (Raluca Marina Radu);
tehnic, unii actori se apropie de perfecţiune pentru nivelul lor de actori-absolvenţi (Raluca Marina Radu);
unii actori trebuie să-şi amintească, pe scenă, că trebuie să execute precis, să vorbească sonor, să respire cu cap, să atace cuvântul şi să îşi găsească locul. Alţii, au toate reflexele astea gata formate, în urma a sute de ore de tehnică (Raluca Marina Radu);
totuşi, dacă 10 minute trebuie să dureze momentul, atunci 10 minute să fie. Prelungirea duratei e aproape întotdeauna un semn de pierdere a ritmului, de plusare, de lipsă a structurii (Raluca Marina Radu);
unii actori, când intră pe scenă, sunt mici Birlici. Nici nu trebuie să spună ceva: noi deja zâmbim, pentru că ceva, ceva din atitudinea lor relaxată, într-o ureche, ne spune că o vor comite, că ne vor face să ne simţim bine (Ştefan Pavel);
jocul ironic, autoironic, fără derapaje de dragul aplauzelor, fără pierderi de cumpăt sunt rezultatul plăcerii de a fi pe scenă în faţa publicului. Totuşi, toate astea pot, uneori, să genereze şi momente "subţiri", mai ales când textul rostit - William Shakespeare - nu e deloc "subţire" (Ştefan Pavel);
încep să cred că este, deja, o opţiune personală, nu o consecinţă a şcolii, faptul că majoritatea actorilor joacă fără să-şi imagineze cum se vede din afară jocul lor. Altminteri, ar fi aproape sigur că şi-ar "colora" jocul şters, plat, greu credibil (Maria Panainte).
Secţiunea Grup (spectacolul Visul lui Ariel):
"duşi cu pluta", "sonaţi", "zăpăciţi" sunt, probabil, cuvintele care ne vin în minte când îi vedem pe actori, la repetiţii. Cine a petrecut cu ei mai mult de câteva ore, cot la cot, ştie ce spun. Partea bună, în toată povestea asta, e atunci când toată această poftă de trăznăi scenice sunt duse la capăt prin tehnică actoricească ireproşabilă, prin joc deştept, amuzant, imprevizibil şi pur şi simplu relaxant pentru cei care îl urmăresc (iMarian Olteanu, Tudor Morar, Florin Ionuţ Crăciun);
a fost un succes net micul spectacol Visul lui Ariel, mic ca intenţie, ca "adâncime", dar mare ca plăcere a jocului şi frumuseţe a tehnicii (iMarian Olteanu, Tudor Morar, Florin Ionuţ Crăciun).
Credite foto: Maria Ştefănescu