Ca să nu credeţi, cumva, că HOP e o sărbătoare hedonistă aculturală, ci culturală, vă invit să vedeţi şi să votaţi, live, zilnic, pe Internet (adică aici) interpretările celor 29 de actori aflaţi în concursul Galei HOP. O să vă placă. Şi spun "hedoniste" pentru că însăşi tema concursului din acest an e Ne-bun pentru această lume. O temă care derivă din Shakespeare şi care îi încurcă pe concurenţi într-unul din următoarele două sensuri: 1) adaptarea discursului scenic la faţetele nebuniei bune din opera shakespeariană sau 2) exprimarea statutului pe care actorul îl are, azi, în spaţiul public - un statut dificil, incomod, descărcat într-o formă de nebunie sănătoasă, inadecvată nebuniei betegi a lumii.
Dacă v-am făcut capul calendar, ei bine să ştiţi că, pe scenă, lucrurile sunt un pic mai simple. Mai clare. Şi să mai ştiţi că acest concurs de actorie - unicul din ţară, ceea ce automat îl face, putem spune, cel mai bun, cel mai cel, etc. - e concursul în care s-au afirmat, din 1998 încoace, actori ca Pavel Bartoş, Anamaria Marinca, Mirela Oprişor, Dragoş Bucur, Ioana Calotă, Ionuţ Caras, pe atunci foarte tineri. Da, HOP chiar contează pentru CV-ul rece (ăla de pe hârtie) şi CV-ul cald (ăla intim, real, activ, din minte şi din inimă) al actorilor care urcă pe scenă. O fi o experienţă exclusiv de breaslă, cam "cu uşile închise, cu noi şi ai noştri" dacă te uiţi prin sală. Dar ea este, totodată, o experienţă folositoare: unde altundeva decât aici se mai adună, în pantaloni scurţi şi cu pălărie de paie pe cap, actori, regizori şi directori de teatru la un loc, unde o banală strângere de mână poate să ascundă, în cele mai fericite cazuri, ipoteza unui viitor contract?
N-o să scriu, mai jos, despre fiecare actor / achtriţă şi despre fiecare moment teatral pe care l-a pregătit el / ea, pentru că nu aţi reţine nimic. Şi chiar dacă aţi reţine, nu v-ar folosi. Momentele lor sunt exerciţii, nu spectacole, au pur statut tehnic şi n-o să le mai vedeţi altundeva, în cazul în care nu le vedeţi la HOP. În plus, nici ei, actorii, nu cred că ar vrea să fie ţinuţi minte pentru micul lor moment lor de la HOP, în care emoţiile de concurs şi necesitatea respectării partenerului de scenă le produc cel puţin tulburări de somn. Cred că preferă să fie doar văzuţi, doar auziţi, aşa cum sunt ei, actoriceşte, în câteva exerciţii scenice. Voi scrie, deci, nu cronici, ci mici concluzii, cu liniuţă, despre bunele şi relele pe care le-am văzut în prima zi, în a doua şi în a treia. Iar la finalul fiecărei concluzii... numele actorului vizat, cu toate că nu doar lui / ei îi sună acea concluzie.
Proba obligatorie (scenă în doi - étude):
poate e pur şi simplu ghinionul primului intrat, dar prima scenă în doi, din concurs, a fost sub apăsarea unui stres inevitabil. Dovadă că jocul a sfârşit frecvent în urlare progresivă, în exagerări, într-o prea forţată pierdere a cumpătului pentru ambele personaje (Andrei Radu, Marian Olteanu);
poţi fi amuzant, spontan, casual, firesc, divers, poţi construi credibil, dar dacă nu-ţi deschizi gura ca să auzim ce ai de spus, noi cei care stăm în ultimul rând, pe locurile alea ieftine, forget it (Ştefan Pavel);
e drept că nu au avut timp să construiască mai mult decât un simplu dialog, cu minimă mişcare scenică, dar e păcat că scene de potenţială intensitate au fost reduse la rostiri lipsite de ritm, de vlagă, cu mâinile blocate pe lângă corp de parcă ar fi legate, lăsând doar încheieturile să se mişte ca umplutură (Maria Panainte, Ştefania-Carmen Misăilă);
fineţea rostirii, grija pentru detaliile de relaţie (privirea partenerului, locul lui în scenă, gesturile lui) şi intenţia de a transmite un sens sunt - chiar şi atunci când nu se aude ce vorbeşti pe scenă - caracteristicile unui actor atent (Ştefania-Carmen Misăilă);
dialogul a avut conţinut de fiecare dată când actorii au ştiut ce trebuie să joace, când au înţeles situaţia în esenţa ei, când au ştiut că trebuie să transmită un sens, nu să-l joace şi atât; toate acestea i-au relaxat pe scenă, făcându-i urmăribili (Lucian Ionescu, Alexandru Voicu);
dacă nu reuşeşti să faci, din personaj, un om, să-l expui pe scenă în tot firescul lui, chiar dacă replicile lui sunt versuri elisabetane, vei fi depăşit de partenerul care le bifează pe toate astea (Cristina Juncu);
am văzut atenţie la contraste, la sensul replicii, relaxare scenică şi inteligenţă emoţională. Şi, acolo unde e inteligenţă, umor (Tiberiu Enache).
Secţiunea Individual:
nu-mi place neapărat să inventez expresii, dar mă văd nevoit să inventez "patos constrângător" ca să descriu patosul excesiv, care încorsetează inteligenţa actorului şi, automat, identitatea personajului (Alina Petrică);
apetitul pentru coregrafie, pentru dezlănţuire şi libertate a mişcării, pentru cuprinderea scenei dintr-un set de două-trei răsuciri, este o trăsătură a actorului gata de orice (Alina Petrică);
nu e suficient să rosteşti clar, să joci răspicat, să înţepi scena cu gesturi precise şi să fii, pe alocuri, chiar captivant, dacă jocul tău e o aglomerare de atitudini şi motive, fără o structură înţeleasă în primul rând de către actor (Adela Bengescu);
faptul că tot mereu avem, ca spectatori, senzaţia că scena e gata acum, ba nu, acum, că tot timpul începe şi reîncepe, e o dovadă a lipsei de structură în joc şi a dezinteresului pentru receptare (Adela Bengescu, Ciprian Valea, Alina Rotaru);
nu întotdeauna vocile din off ajută, mai ales dacă durează; în condiţiile în care există doar 10 minute de timp disponibil pentru probă, orice altă intervenţie, care nu îi aparţine în mod direct şi vizibil actorului de pe scenă, strică şi încurcă (Ciprian Valea);
e prea multă regie, goană după "viziune", şi prea puţin joc actoricesc; prea multă grijă pentru spectacol, ca reprezentare şi prea puţină preocupare pentru comunicarea cu publicul, prin joc. E ca şi când ai de hrănit nişte oameni flămânzi cu o mâncare bună, pentru că eşti bucătar bun, dar tu pierzi timpul (şi încă timp preţios) cu aprinsul de lumânări pe masă (Ciprian Valea);
nu putem fi atenţi la sensul textului, ca spectatori, câtă vreme nici actorii nu sunt (Ciprian Valea, Oana Serena Secară);
nu ştiu exact de unde mai vine, azi, tendinţa spre romantism, patos, gravitate şi afectare crescândă, dar strică, plictiseşte şi dezamăgeşte, mai ales când ştii că dincolo de ea se află conţinut şi energie (Oana Serena Secară);
soluţiile de dialog monologal, gesturile precise, nepatetice, fireşti şi acea atitudine de conştientizare relaxată a fiecărui centimetru din trupul tău, ca actor, fac din jocul tău un succes (Alina Rotaru, Tiberiu Enache, Alexandru Voicu, Lucian Ionescu, Ioana-Maria Repciuc);
poate sunt eu fan Afrim, dar pe unii dintre actori i-am văzut perfecţi pentru spectacolele lui Radu Afrim, în care cel mai adesea vedem combinaţii de inocenţă, sadism, grotesc şi lirism (Ioana-Maria Repciuc, Alina Rotaru);
păcat, totuşi, de corzile vocale şi de gustul excesiv pentru trăznăi scenice - pot coborî foarte uşor în prosteală (Ioana-Maria Repciuc).
Secţiunea Grup (spectacolul http://error500, regia Vlad Trifaş):
atunci când nu e static şi dezlânat, jocul e, din contră, mult prea agitat şi nu convinge nici prin intensificări artificiale (numite, în popor, urlete), nici prin gestică ultra-energică (Bogdan Florea, Cosmin Teodor Pană, Andrei Radu);
umorul e deştept şi la el acasă când pui în aceeaşi cuşcă cinci actori care văd, în teatru, un spaţiu de joc de-a joaca (Bogdan Florea, Cosmin Teodor Pană, Andrei Radu, Lavinia Pele, Lucian Ionescu).
Cam atât, pentru azi. În speranţa că nu am enervat, dând impresia că fac pe deşteptu', vă invit mâine la o nouă rundă de concluzii, subiective evident.
Credite foto: Maria Ştefănescu