Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2014, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Treziţi-mă, spuneţi-mi cine sunt! (colaj de texte din piesele Regele Lear, Hamlet, Romeo şi Julieta şi Furtuna de William Shakespeare)
Rareş Tileagă: Cine este Adela?
Adela Bengescu: Hmmm, eu sunt Adela. Sunt o fată de 24 de ani. Sunt actriţă. Pe mama mea o cheamă Viorica şi pe sora mea Laura.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
A.B.: Înainte de facultate, mergeam rar la teatru şi căutam să mă emoţionez. Mă simţeam neînţeleasă ca adolescent şi la teatru mi se părea că sunt acceptată, că sunt integrată. Teatrul era ceva foarte personal. Acum, teatrul mă depăşeşte, nu mai e doar despre mine; acum sunt de cealaltă parte, a celor care fac teatru. Acum, teatrul înseamnă şi muncă, şi responsabilitate. În continuare, însă, cred că teatrul este despre comunicare, despre posibilitatea de a ieşi din banal. Ştii, în teatru, şi banalul capătă un sens pentru mine.
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriţă, în cel mai bun sens.
A.B.: Krzysztof Kieślowski. Filmele lui au marcat începutul pentru mine. Când nici nu dădusem admitere încă.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actriţă.
A.B.: Nu ştiu dacă este cel mai amuzant, dar este ce îmi vine în minte acum. Jucam un moment de clovni, cu nişte prune, despre care aflăm la final că sunt otrăvite. Dar eu nu ştiu acest lucru şi le mănânc cu poftă. Acest moment l-am jucat de mai multe ori, era în cadrul unui festival stradal. A doua oară, au venit nişte copii care îl văzuseră şi prima oară, şi care strigau disperaţi "sunt otrăvite, sunt otrăvite, nu mânca!". Mai joacă după asta! Nu ştiu, e amuzant?
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A.B.: Ei sunt acolo, deci contează. Dar e o diferenţă între a simţi publicul şi a "trage la public". Nu vreau să-mi trădez ideea, partenerul, regizorul, doar pentru a fi pe placul publicului. E ceva la care mă gândesc mult în ultima vreme.
R.T.: Crezi în aplauze?
A.B.: Da. Deşi se aplaudă mult, în picioare, la orice. Nu ştiu cât să mă bazez pe aplauze. Cred că un actor simte când aplauzele sunt pe bune. Dar e greu să nu te laşi păcălit.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
A.B.: Uneori mi se pare că ce fac acum e mai tare decât ce visam eu, aşa, la umbra unui copac...
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
A.B.: Când e bun, are un amestec superb de umor şi emoţie autentică. E special.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
A.B.: Lipsa de curaj. Foarte greu riscă. Acceptă greu oameni noi, idei noi. Nu e cu adevărat diversitate.
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
A.B.: Are importanţă, cum să nu. Critica oferă feedback. Îmi place să cred că şi critica lucrează împreună cu noi, nu doar desfiinţează sau laudă. Critica e bună când dezvoltă.
R.T.: Ce citeşti?
A.B.: Vorbe, vorbe, vorbe. Glumesc, citesc de toate, îmi place foarte mult să citesc beletristică. Acum citesc Iris Murdoch Maşina de iubit, cea sacră şi profană.
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
A.B.: O mulţime de lucruri, în ultima vreme mă gândesc la situaţia politică din lume, la Turcia, la Trump vs. Hillary Clinton, la Brexit. Mă gândesc la oamenii dragi mie. Mă gândesc la îngheţată, la Vadu, căci e vară. La multe lucruri.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actriţă?
A.B.: Teatrul pentru mine înseamnă şi depăşirea fricilor. Mie mi-e frică să intru pe scenă şi e inexplicabil, nu ştiu de ce... Ba da ştiu, scena te face foarte vulnerabil. Şi sunt oameni care te privesc aşa vulnerabil. Mi-e frică să nu mă plafonez ca actriţă, să joc doar un anumit tip de personaj. Mi-e frică să nu-mi dezvolt o manieră. Mi-e frică să nu mă iau prea în serios.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi vie.
A.B.: Păi în afară de teatru.... Să mă plimb şi să observ oamenii din autobuz, oamenii care stau la coadă la bancă, oamenii care-şi scot copiii în parc. Să vorbesc. Să dansez. Să beau vin. Să intru în apă rece la mare, deşi nu-mi place neapărat. Să învăţ lucruri noi, cum ar fi să merg cu bicicleta, căci eu nu ştiu să fac asta.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
A.B.: Pentru mine, expresia în sine are o conotaţie negativă. Înseamnă să faci orice, să nu ţii cont de nimeni pentru a-ţi atinge scopul. Înseamnă să linguşeşti pe cineva pentru ceva.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A.B.: Oooo, mi-era teamă de această întrebare. Cred că să nu se lase. Dacă îşi doreşte cu adevărat, să muncească şi să nu se lase. Să aibă curajul să se exprime. Să îşi dezvolte spiritul de echipă.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A.B.: De film, Mike Leigh. Teatru, poate Thomas Ostermeier, dacă tot mergem departe cu gândul.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
A.B.: Să fiu mulţumită cu ceea fac, să încerc să nu fac compromisuri, să lucrez cu oameni valoroşi, iar munca mea să spună ceva unui număr cât mai mare de oameni
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
A.B.: Serios, serios, foarte serios. În anul trei de facultate, mi s-au întâmplat două lucruri care, fără să-mi dau seama m-au schimbat. Am început să lucrez la Bulandra, la Andrei Şerban, la Omul cel bun din Seciuan, şi a fost oau, lucram cu Vlad Ivanov, pe care îl admiram, îl ştiam din 432, o aveam parteneră de scenă pe doamna Mirela Gorea care-mi fusese profesoară trei ani. Mă gândeam, sunt actriţă? Am învăţat acolo disciplină, şi mai ales responsabilitate - mă gândeam de ce fac, ce vreau să spun, trebuia să mă asum. Al doilea lucru: lucram împreună cu un coleg de la regie, Mihai Alexandru Ion, şi cu mulţi alţi colegi de-ai mei de an, într-o fostă fabrică dezafectată la Armenească. Jucam spectacolul Azilul de noapte, de Gorki. Făceam totul împreună, de la curăţenie până la construit decor. Am înfiinţat o companie de teatru, RAMPA. Acolo mi-am dat seama că da, mai mulţi oameni care se adună pentru un spectacol pot schimba lucrurile. Nu mai eram în facultate, nu mai eram protejată, aşa am început să mă gândesc serios la teatru.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A.B.: HOP înseamnă în acest moment nebunie, curaj. Participarea la HOP a însemnat depăşirea unor frici. Frica de a fi judecat, tu, doar tu, ca actor pe scenă, fără regie, fără partener. HOP înseamnă posibilitatea de a cunoaşte alţi actori, mai mari sau mai mici ca vârstă decât mine, dar, practic, din aceeaşi generaţie. HOP înseamnă să ne distrăm lucrând.