Studii: U.N.A.T.C Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 2015, clasa profes. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Regatul meu pentru un ban, texte din piesa Richard al III-lea, de William Shakespeare
Rareş Tileagă: Cine este Dani?
Daniel Nuţă: Dani este un băiat cu părul lung şi barbă, care, în ciuda aparenţelor, este destul de introvertit, nu vorbeşte prea mult, îi place mai mult să asculte, fost sportiv de Full-Contact, mai târziu devenit actor, al cărui scop este să bucure oamenii şi să le ofere tot ce are el de oferit.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
D.N.: Hm, diferenţa ar fi undeva de domeniul fantasticului, chiar ani-lumină aş putea spune, deoarece înainte de facultate, înainte de a lua decizia de a susţine admiterea, viaţa mea se rezuma numai la sport, iar teatrul era doar o formă de relaxare, în care mergeam pentru a mă bucura de poveştile de pe scenă. Nu îmi imaginam că va veni o vreme când voi deveni eu "făuritor de poveşti" pentru ceilalţi. Poate doar în subconştient visam să fac şi eu parte din spectacol, dar nu-mi dădeam seama de asta. Acum, în schimb, teatrul a devenit singura mea armă de supravieţuire în această "lume ne-bună".
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
D.N.: Ar fi destul de dificil să spun un singur nume, pentru că mă gândesc la unul, după care fug imediat la un altul. Dar voi alege, în cele din urmă, o întâlnire recentă, marcantă pentru mine, ca actor (deşi marcant e un cuvânt prea mic pentru a exprima tot ceea ce gândesc). Este vorba de o întâlnire actor-spectator cu actorul rus Evgeny Mironov, evident eu fiind în postura de spectator. Am avut norocul să îl urmăresc în spectacolul Farmecul adânc al Rusiei, în regia lui Alvis Hermanis din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2016, o capodoperă teatrală la care am mers de două ori, doar din dorinţa de a descoperi cât mai mult acest "farmec adânc al actorilor ruşi". Timp de aproape trei ore, am stat "lipit de scaun", urmărind fiecare cuvânt, fiecare gest sau mişcare a acestui actor incredibil, de la care, în cele două seri de spectacol, am primit o lecţie atât de actorie, cât şi de viaţă. Un spectacol extrem de greu, dinamic, de o precizie aproape înfricoşătoare, cu schimbări de personaje la fiecare 20 de minute, dar pe care Evgeny Mironov, ajutat bineînţeles de partenerii de scenă, îl duce la bun sfârşit într-o manieră fabuloasă. Din iubire pentru această meserie, iubire pentru oameni, reuşea să aducă pe scenă şi să ofere toată energia aceea frumoasă. Avem nevoie de astfel de lecţii, ca tineri actori, acum, când abia batem la porţile acestei profesii.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actor.
D.N.: Îmi dau seama că tocmai perioada de lucru pentru momentul de la Gala HOP a reprezentat una dintre cele mai comice experienţe ale mele ca actor. Având o poveste despre un om al străzii, am fost nevoit să aduc în scenă această lume, aşadar am început prin a mă documenta în ce constă această lume. Am început să-i urmăresc pe stradă pentru a le studia atitudinea, să le ascult prin tramvai sau autobuz poveştile pe care le folosesc pentru a cere un bănuţ, o pâine etc. Am achiziţionat un cărucior de supermarket, pe care am fost nevoit să-l transport cu tramvaiul, sub privirile curioase ale celorlalţi călători. Mai mult decât atât, avansând în lucru, trebuia să găsesc nişte obiecte personale pentru acest om, aşa că, mergând pe stradă, privirea mea era furată de locurile în care existau lucruri aruncate la gunoi. Mă opream, începeam să caut şi mă întrebam "Oare se supără cineva dacă iau aceşti pantofi vechi? Oare pot împodobi căruciorul cu aceste stopuri de bicicletă?" Era fascinant, descopeream un întreg univers acolo, iar fiecare lucru avea povestea proprie. Mă bucuram când găseam ceva folositor, exact ca un copil când primeşte o jucărie nouă.
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
D.N.: Profesorul meu de grupă, domnul Şerban Puiu, ne spunea un lucru pe care nu-l înţelegeam la vremea respectivă: "Nu poţi să fi un mare actor la repetiţii sau la tine acasă; adevărată valoare a unui actor se vede numai atunci când ieşi în faţa publicului şi reuşeşti să îl iei cu tine în poveste." Mai târziu, când am făcut primii paşi pe scenă, am înţeles în totalitate încercările profesorului de a ne convinge de acest fapt. Munca actorului de acasă, studiul individual, documentarea, energia, lucrul efectiv cu regizorul, colaborarea cu partenerul de scenă, toate acestea reprezintă meseria de actor, pe care toţi o facem, mai bine sau mai rău, în funcţie de gradul de profesionalism şi harul fiecăruia. Dar există un procent, sensibil de mic, care se constituie prin ieşirea la public. În acel moment, toată munca din repetiţii se conturează într-un produs finit, iar imprevizibilul, magia teatrului, "Zeii teatrului", farmecul personal îşi spun cuvântul. Nu mai există cale de întoarcere. Publicul este cel care oferă verdictul, el este cel mai important judecător al muncii tale, el reacţionează odată cu tine, râde sau plânge, primeşte energie din scenă şi răspunde înapoi. Sau nu. Fiecare seară este unică şi nu ştii niciodată cum se va desfăşura, care va fi deznodământul, trebuie doar să te bucuri şi să iubeşti. E o meserie minunată, nu-i aşa?
R.T.: Crezi în aplauze?
D.N.: Da, cred în aplauzele sincere. Acestea sunt singura noastră confirmare că misiunea de actor din seara respectivă a fost îndeplinită cu brio. Probabil o să întrebaţi: care este diferenţa între aplauzele sincere şi cele false? E foarte simplu, din scenă se poate observa foarte uşor această diferenţă doar privind în ochii oamenilor. Auzeam deseori în indicaţiile profesorilor mei de la actorie "ochii sunt o oglindă a sufletului". Lucru valabil şi în cazul publicului. Căldura, admiraţia, mulţumirea sunt uşor sesizabile atunci când sunt adevărate, iar acestea sunt cele mai frumoase cadouri pe care spectatorii ni le pot dărui nouă, "creatorilor de poveşti". Bucuria şi împlinirea de după se manifestă diferit de la un actor la altul; în esenţă, însă, ele rămân aceleaşi pentru fiecare dintre noi.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
D.N.: Sunt şapte miliarde de oameni pe această planetă, despre celelalte planete sau galaxii nu mă pot exprima pentru că nu am informaţiile necesare, însă fiecare dintre noi avem un vis, avem un drum pe care îl parcurgem şi am făcut anumite alegeri, cu voia sau fără voia noastră, pe care le urmăm. Ca să îţi răspund la întrebare, paradoxal, distanţa între ceea ce visez să fac şi ceea ce fac în acest moment este infinită, dar în acelaşi timp, pot spune că nu există. Oricare dintre noi, într-un colţişor al sufletului, visăm glorie, faimă, respect (mai ales în această meserie unde tentaţiile sunt mult prea mari), însă tot ce am enumerat mai sus este foarte, dar foarte efemer. În schimb, eternitatea - "aici e piedica!" aşa cum spune chiar Hamlet în faimosul monolog - se câştigă numai prin generozitate, dăruire şi bucurie. Şi o oferi tuturor oamenilor pe care îi întâlneşti. Această meserie este avantajoasă pentru scopul meu, deoarece întâlnirile cu oamenii sunt foarte dese şi sunt o oportunitate bună de comunicare. Sunt conştient că nu reuşesc să fac acest lucru nici măcar la 0,01%, dar aceasta este lupta mea pe care deja am început-o şi la care voi munci de acum înainte.
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
D.N.: Aş putea scrie o listă interminabilă de lucruri frumoase, extraordinare, pe care le ador în teatrul românesc, atât cel prezent, cât şi cel trecut de care nu am avut norocul să mă bucur personal. De la texte montate - sunt un iubitor al textelor clasice, fie Shakespeare, Cehov, Dostoievski, Molière, Caragiale sau Goethe -, la spectacole fabuloase, la săli de teatru superbe atât din Bucureşti, cât şi în provincie (Cluj, Arad, Oradea, Focşani), la tradiţia teatrală românească. Evident, nu se poate compara cu cea greacă sau latină, dar este a noastră, şi atâtea generaţii de artişti au muncit pentru crearea ei. Teatrul românesc este casa noastră şi, recunosc, nu am avut ocazia să joc într-un teatru din afara ţării. Dar chiar dacă s-ar întâmpla, nu cred că voi avea acelaşi sentiment pe care îl am o scenă românească, cu bunele şi relele ei.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
D.N.: Dezamăgire e un cuvânt tragic; aş numi-o mai degrabă dorinţă personală de transformare în mai bine, şi aici mă refer la o anumită atitudine a oamenilor din această breaslă, faţă de valorile morale care contează în această meserie. Bineînţeles, există excepţii, multe, ceea ce este îmbucurător, dar mi-aş dori un respect mai mare pentru misiunea de actor, o ardere interioară mult mai puternică, dăruire, sacrificiu acolo unde este cazul, curaj şi avânt în lucru. Dacă există o diferenţă între actorii români şi actorii ruşi, de exemplu, aceea este pasiunea, pasiune care se naşte dintr-o personalitate puternică. Alergăm în cât mai multe locuri, încercând să prindem cât mai multe contracte. Probabil este vina şi acestui sistem care nu ne oferă altă posibilitate pentru a avea o viaţă liniştită şi un trai decent. Însă este păcat, pentru că pierdem profesionalismul, se pierde calitatea actului actoricesc, iar pentru această meserie este fundamental.
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
D.N.: Cea mai importantă critică pentru mine este însăşi spectatorul, el e judecătorul care răspunde viu la "povestea" pe care eu o spun în scenă. Sincer, mi se pare mult mai sănătos atât pentru suflet, cât şi pentru minte să gândesc în acest fel. Este importantă şi critica primită după un spectacol, fie ea spusă prin viu grai sau scris, pentru a vedea o părere exterioară despre munca noastră. De multe ori ceea ce credem noi, ca actori, e mult diferit faţă de ceea ce se vede. Accept critica, dar nu fac dependenţă de ea. În plus, întotdeauna este loc de mai bine, sunt conştient, niciodată nu este perfect, cum spunea profesorul meu, Ştefan Velniciuc, "perfect nu există, dar trebuie să tindem spre perfecţiune".
R.T.: Ce citeşti?
D.N.: În general, citesc tot ce consider că îmi poate aduce o informaţie nouă, benefică, tot ceea ce mă poate forma pe mine ca om, ca spirit, ca individ în societate, ca actor: de la piese de teatru, la poezie, beletristică, cărţi de specialitate în arta actorului, filosofie, îndrăznesc puţin ezoterism, biografii, interviuri etc. Desigur am şi eu preferaţii mei, unul dintre ei fiind chiar William Shakespeare cu toate piesele şi sonetele sale, dar cu aceeaşi pasiune mă înclin şi pentru scriitura rusă: Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Puskin, Esenin, Lermontov. Sunt atras, de asemenea, de cărţile istorico-politice.
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
D.N.: Viaţa, iubesc viaţa cu tot ce oferă ea, de la o situaţie euforică până la cea mai tristă, este o lecţie în fiecare moment, din care putem învăţa. Nimic nu este întâmplător. Cred în forţa noastră de a schimba, de a ne schimba. Sportul, lectura, filmele, întâlnirile cu prieteni, călătoriile, lucruri pe care orice om le face şi care ne menţin cu picioarele pe pământ, nepermiţându-ne să intrăm într-o boemie tristă şi depresivă.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
D.N.: De ziua în care nu voi mai putea urca pe scenă, când nu-mi voi mai putea continua misiunea, din varii motive.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi viu.
D.N.: Natura, blues-rock-ul, ticăitul ceasului, sportul, focul.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
D.N.: Urăsc această expresie din simplul motiv că nu practic acest "sport". Ştiu că în această societate, plină de "tineri furioşi", suntem obligaţi să alergăm la toate casting-urile posibile, să cunoaştem oameni, să fim văzuţi, să facem tot posibilul ca noi, eu, ego-ul meu să fie the one, să fie cel apreciat şi lăudat, dar se pot găsi soluţii fără "a da din coate", fără a elimina pe alţii numai pentru binele propriu. Părerea mea.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
D.N.: Dacă simte că aceasta este misiunea sa, dacă este dispus să devină un al doilea Prometeu, să facă un sacrificiu pentru arta sa, îl voi îndemna să se înarmeze cu forţă, curaj şi răbdare, iar "Zeii Teatrului" vor avea grijă şi de el. Dacă nu, să renunţe cât încă îşi mai poate salva timpul.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
D.N.: Într-un interviu cu George Banu, acelaşi actor, Evgeny Mironov, spunea că "lucrul cu un regizor mare e o nouă şcoală". Mi-aş dori în această viaţă - pentru că în privinţa celorlalte vieţi care au fost sau care vor fi nu mă pot pronunţa - să am ocazia să întâlnesc cât mai mulţi regizori mari, iar şcoala fiecăruia să contribuie la dezvoltarea mea. În acelaşi timp sunt conştient că orice proiect are frumuseţea lui, în fiecare clipă poţi învăţa ceva despre tine şi despre oameni în general, şi sunt dispus să muncesc în tot ce mi se va oferi.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
D.N.: Există o expresie pe care marele regizor şi pedagog Ion Cojar ne-a lăsat-o moştenire, nouă, actorilor: "procesul, nu succesul". Succesul durează clipe, un minut, o seară, apoi dispare. Aşadar, de ce ar trebui să fim interesaţi de el, să îl căutam disperaţi? Nu este oare mai importantă perioada de muncă cu tine însuţi, eforturile depuse, sacrificiile, învăţăturile acumulate până la cucerirea acestui "succes"? Suntem tineri, evident că ne dorim, dar adevărata Cutie a Pandorei cred că se află tocmai în acel proces.
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
D.N.: Cred că sunt două perioade revelatorii ale vieţii mele în raport cu teatrul: prima, cea în care m-am hotărât, la terminarea liceului, că vreau să devin actor neştiind nimic despre această meserie, despre ce presupunea ea. Era incitant gândul că într-o zi voi putea să împărtăşesc ideile mele pe scenă, în faţa unei mulţimi, dar şi faptul că voi juca în filme, aşa cum au făcut toţi eroii mei din copilărie, în special Bruce Lee. Acum sunt amuzat, dar asta gândeam la vremea respectivă. A doua etapă, este reprezentată de anul II de facultate, atunci când l-am descoperit pe Dostoiesvki mai mult decât într-o simplă lectură, aşa cum se întâmplase până atunci. Am curajul să spun că eu, din acel punct, am devenit un alt om, cu alte principii, cu alte idealuri, cu alt vis de urmat - acela de a contribui, cu forţele proprii, la crearea unui lumi mai bune. Nu alegem să ne naştem în această lume, cum spune Emil Cioran, problema constă în "neajunsul de a te fi născut." Dar avem puterea, ca spirite libere, să transformăm acest neajuns într-o revoltă împotriva vieţii, dar şi împotriva morţii, pe care de asemenea nu o putem controla. De care ne temem, zice Hamlet. Sunt multe alte modalităţi pentru a participa la această revoltă. Eu, unul, am ales teatrul.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
D.N.: Speranţă, cred că acesta este cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie toate gândurile mele. Este comic, pentru că dacă mai adăugăm un "E" cuvântului HOP, găsim chiar traducerea din limba engleză a definiţiei mele. Da, speranţă. O şansă minunată pe care o are un tânăr actor ce tocmai a terminat facultatea, şi mi-am dorit să profit de ea. Ştiu că timpul nu se va întoarce. Acum e momentul meu, de ce să nu mă bucur de el? Nu mă aştept ca după această gală să apară o ploaie de contracte din senin, sunt conştient de cât de mult mai am de muncit. De fapt, munca se va termina abia la sfârşitul vieţii. Până atunci, am ales să nu stau acasă, plângându-mă de lipsa proiectelor, de posturile blocate în teatrele de stat, ci să îmi construiesc un moment de zece minute şi să încerc să schimb ceva, în primul rând la mine, dar şi la soarta de a fi actor abia ieşit de pe băncile facultăţii în România anului 2016. Este o expresie latină, "alea iacta est"... Poate că este uşor să acceptăm că şi zarurile noastre au fost aruncate şi să nu facem nimic în această privinţă. Consider Gala HOP o ocazie excelentă de a contrazice această expresie.