Studii: Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, secţia Actorie, promoţia 2016, clasa prof. univ. lector Ionuţ Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Încă nu am murit (texte din piesa Henric al VI-lea, partea întâi, de William Shakespeare)
Rareş Tileagă: Cine este Serena?
Serena Secară: Nu multă lume îmi spune aşa, dar când se întâmplă mă simt ca o prinţesă. Despre Oana... Nu ştiu. O să o întreb şi revin cu răspunsul în cel mai scurt timp. Oricât m-aş fi minţit până acum că ştiu, de fapt încă încerc să aflu.
R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
S.S.: S-au schimbat multe de când am dat prima oară la actorie... Ce mi-e clar, încă de atunci, e că lumea asta e o bulă în care intri greu şi din care ieşi şi mai greu.
R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriţă, în cel mai bun sens.
S.S.: Melania Ursu. Deşi am cunoscut-o foarte puţin, pot să zic că mi-a dat o "palmă" de care aveam mare nevoie într-o perioadă în care nu eram foarte sigură că pot să fac asta, deşi vroiam cu disperare. M-a făcut să plâng din primele minute, după ce am făcut cunoştinţă cu ea, şi o voi respecta toată viaţa pentru acele câteva ore în care tot ce am făcut a fost să stăm de vorbă.
R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actriţă.
S.S.: În anul III am fost într-o mini-vacanţă în afara ţării. Aveam bilet dus-întors, cumpărat de mult, dar am luat un alt bilet ca să mă întorc mai repede, pentru că aveam repetiţii duminică pentru un spectacol pe care urma să îl jucăm luni. Trebuia să plec, deci, sâmbătă. Am pierdut avionul de sâmbătă, pentru că ratasem o legătură la tren, şi am ajuns în oraşul greşit. Zborul de duminică la care ajunsesem la timp a fost anulat şi, până la urmă, am ajuns în Cluj luni dimineaţă, ca la 12 să avem repetiţia şi, la 7, spectacolul. Ca să fie "pe scurt", am lăsat deoparte detaliile cu nervi, plânsete, certuri şi pumni. Acum mi se pare foarte comică situaţia.
R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
S.S.: "Contează" e un cuvânt foarte mic pentru fluxul de energie care vine din partea lor către cei de pe scenă. Au o putere enormă, te pot dărâma sau te pot înălţa la fel de uşor. Şi asta se simte chiar dacă nu intri în contact direct cu ei.
R.T.: Crezi în aplauze?
S.S.: Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Tot ce ştiu e că atunci când ies la aplauze mă simt... mică. Puterea aplauzelor nu reflectă aproape niciodată puterea reprezentaţiei. Prefer un om sincer, care nu aplaudă, unuia care ovaţionează în picioare din pură inerţie.
R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
S.S.: Având în vedere că sunt proaspăt ieşită din facultate... e destul de mare. Dar îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun. Şi oricât de departe aş ajunge, mereu voi simţi că se poate mai mult, mai sus, mai... aş zice "bine", dar cred că potrivit e "altfel".
R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
S.S.: Faptul că uneori ai şansa să dai de oameni care chiar iubesc ceea ce fac.
R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
S.S.: Văd oameni care se plafonează, când ar avea atâtea posibilităţi...
R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
S.S.: Mereu am considerat-o ca fiind constructivă. Dacă nu e făcută cu simplul scop de a denigra, o văd ca pe o părere obiectivă care te ajută să creşti.
R.T.: Ce citeşti?
S.S.: Etichetele de pe conserve, cu foarte mare atenţie. Glumesc şi nu prea. Citesc cam orice îmi pică în mână. De la teorie teatrală, la poveşti pentru copii. Sunt foarte curioasă şi îmi place să descopăr ceva nou mereu, dar mă plictisesc repede, aşa că trec imediat de la una la alta. Acum, de exemplu, am început să citesc Cartea tibetană a morţilor.
R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
S.S.: Oamenii. Aş fi făcut şi psihologia, pentru că am în mine ceva instinctual în direcţia asta, dar poate e ceva ce pot dezvolta pe cont propriu. Pot spune că iubesc oamenii aproape la fel de mult cum iubesc să fiu - într-o măsură mai mică sau mai mare - alt om pe scenă. Şi îi urăsc, în acelaşi timp, pentru urmele pe care le lasă peste tot pe unde se duc, dar am speranţa că sunt capabili de schimbare. Şi am o încredere oarbă în cei din jur. Am impresia că dacă nu învăţ să controlez asta, mă va desfiinţa total. Cred că am deviat puţin de la subiect, dar o las aşa.
R.T.: De ce lucruri te temi, ca actriţă?
S.S.: De stagnare. Dar nu e teamă, e... altceva. Teama e ceva constructiv, în măsura în care înveţi să o accepţi şi să o foloseşti în favoarea ta. Mă zgârie pe creier ideea de a rămâne într-un loc călduţ şi confortabil, de teamă să nu te împiedici şi să îţi rupi un picior atunci când faci un pas spre altceva. Şi dacă e ceva ce nu pot suferi, e etichetarea. Ideea de a pune un om sub o etichetă mi se pare limitativă şi lipsită de sens.
R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi vie.
S.S.: Presiunea. Există unii oameni care clachează când se află sub presiune şi renunţă. Clachez şi eu, dar atunci găsesc resurse pe care nu mă aştept să le am şi merg mai departe. Şi teama. O iubesc pentru că, într-un mod bizar, mă ajută să îmi stabilesc priorităţile. Pe asta ar trebui să o explic puţin, cred, dar nu mai dezvolt acum. A, da! Şi apa. Nicăieri nu mă simt mai bine decât în apă.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
S.S.: Să faci tot ce îţi stă în puteri, ca să îţi faci loc acolo unde crezi că îţi e locul. Să nu stai degeaba şi să speri că te va lua cineva de aripă, să te ducă unde poţi zbura singur.
R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
S.S.: Să fie sigur că asta vrea să facă. Pentru că cel mai trist mi se pare să nu te duci până la capăt în treaba asta, să renunţi la jumătate sau să dai doar 70% când poţi să dai 200%. Şi să mai stea un an-doi pe tuşă, să acumuleze experienţă de viaţă, să nu intre "virgini" în facultate.
R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
S.S.: Thomas Ostermeier. Glumesc. Şi nu prea.
R.T.: Cum înţelegi succesul?
S.S.: Pentru mine succesul ţine de împlinirea personală. Nu bani, faimă sau mai ştiu eu ce-şi doresc, în mod justificat, oamenii. Normal că şi eu vreau asta, dar atâta timp cât îmi place ce fac şi fac ce îmi place, aia e. Cred. Nu îmi place întrebarea asta.
R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
S.S.: Mereu mi s-a părut că Maia Morgenstern seamănă cu mama şi a fost ceva magic în momentul în care mă uitam cu taică-meu la televizor şi a apărut ea şi i-am zis: "Tată, vreau să dau la actorie." Aveam impresia că răzbun pe cineva dacă o fac. Mă simt ca o copilă naivă că spun asta, dar a fost un moment intens pentru mine.
R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
S.S.: Nici nu ştiu cum să iau ce mi se întâmplă, sunt copleşită. În sensul bun! Mergeam într-o direcţie care părea a fi cea potrivită. Am ajuns în faţa unui copac, m-am căţărat, era să cad, dar m-am ţinut bine şi acolo am rămas. Adică aici. Undeva unde am şansa să lucrez cu oameni pe care îi respect şi cu tineri motivaţi şi dornici să muncească şi să experimenteze.