Un caleidoscop, un urlet şi un ghiont - Bucureşti. Instalaţie umană la Undercloud, 2016

Când eram mai mici şi viaţa nu trebuia să aibă un sens exista o jucărie care se numea caleidoscop. Acesta era un obiect lung, cilindric, alcătuit din oglinzi, cu ajutorul căruia se produc imagini simetrice multiple ale unor piese mici, colorate, plasate în interior. Puteai să îl îndrepţi spre diverse surse de lumină sau obiecte şi te bucurai de fracţiunile colorate.

Acum când suntem mari şi viaţa trebuie să aibă un sens există un joc care se numeşte teatru. Acesta e o clădire, mare sau mică (după fonduri) alcătuită din oglinzi, cu ajutorul cărora se produc sentimente multiple. Mai mult de atât acum avem şi un performance care este o combinaţie dintre cele două. Bucureşti. Instalaţie umană e o jucărie prin care poţi vedea nedistorsionat ceea ce se află în jurul tău. Coerenţa nu este (şi nici nu simt nevoia să fie) ideea de bază a acestui spectacol.

În acest joc de oglinzi abil coordonat de Radu Nica poţi ajunge să te vezi pe tine. Şi când te vezi pe tine o fată cu părul mov te întreabă "Îţi place de tine?". Iar tu ca om, ca să rezişti, te obligi să-ţi placă de tine. Te accepţi cu toate defectele tale, cu toate coşurile, cu toate sunetele pe care le faci la 7 dimineaţa, cu toate neputinţele tale, cu toate ordinele de sus, cu toate străzile tale şi aşa mai departe. Marea minciună este că tu nu ai atâtea defecte ca Bucureştiul. Eşti mai presus. Şi pleci din sală sau stai să descoperi că oraşul e compus din oameni ca tine, care mint.

Bucureşti. Instalaţie umană e prea puţin despre Bucureşti şi prea mult despre oamenii care îl alcătuiesc. Oameni care urlă după ajutor. Dar urletul după ajutor capătă forme diverse precum "Ce ai făcut în noaptea de 30 octombrie"; "Deşteaptă-te românco", "Trebuie să mănânc verde", "Tati". Dar care e reacţia naturală când auzi atâtea urlete? Să fugi, să îţi acoperi urechile şi să urli la rândul tău. Din păcate frecvenţa dă normalitatea. Dar cum ar fi dacă nişte oameni s-ar opri din urlat şi le-ar da câte un ghiont celor care încă urlă şi le-ar oferi ajutorul. (parafrazându-l pe Nicholas Caţianis) "Dacă ai primi un telefon de 3 ori mai ieftin decât al tău, cu diferenţa ai îmbrăca un copil al străzii"; "Dacă ţi-ai cunoaşte drepturile". Poţi să faci această introspecţie sau poţi să mergi la spectacol şi să te bucuri de diverse momente fără să te atingă ce e în spatele lor. Poţi doar să o priveşti pe Ilinca Manolache şi să o întrebi: "Pot să locuiesc într-un oraş şi să devin un simbol al ipocriziei pe două picioare?" Iar ea o să-ţi răspundă tare, clar şi cu un zâmbet sarcastic pe faţă: "Poţi".

Aşadar ai curaj, priveşte măcar o oră şi ceva prin caleidoscop şi ţine-te să nu urli.

Un spectacol devised de: Nicholas Caţianis, Irina Crăiţă-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu-Alexandru Nica, Ciprian Nicula
Performeri: Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula
Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu-Alexandru Nica
Un spectacol coordonat de Radu-Alexandru Nica după un concept de Florin Fieroiu
Concept şi realizare instalaţie video / obiect / deformance intro: Andu Dumitrescu
Mişcare scenică: Florin Fieroiu
Muzică originală şi sound design: Vlaicu Golcea
Asistent regie: Irina Crăiţă-Mândră
Producător: ARCUB - Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti