Iniţiativa de faţă este, după cum spune şi titlul, o instalaţie în care cei nouă actori (Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci şi Ciprian Nicula), denumiţi performeri, au realizat dramaturgia spectacolului cu aportul Adei Lupu, a lui Florin Fieroiu şi a lui Radu-Alexandru Nica. Propriile lor poveşti, experienţe şi impresii sunt imbricate în textura une instalaţii vii, care debordează de energie, vitalitate şi mesaj din primele secunde şi până la final.
Bucureşti. Instalaţie umană este un demers incomod şi va intimida publicul care nu este familiarizat cu acest gen de teatru, sau nu agreează o ieşire din schemele convenţionale. Toţi participanţii la acest (pseudo-)experiment scenic sunt tineri, iar energia acestora contaminează şi reprezentaţia propriu-zisă. Spectacolul este zgomotos, vocal, propagă atitudini şi reacţii puternice, caracteristice generaţiei care iese în stradă la proteste, care sancţionează tragedia Colectiv, care vrea să restructureze societatea şi să îşi acorde ei înseşi o şansă la un viitor mai bun.
Cei nouă performeri provin din oraşe diferite, dar activează şi trăiesc cu toţii în capitală. Prin acest spectacol este investigată relaţia fiecăruia cu marele oraş plin de contradicţii, contraste, lumini şi umbre, o zonă cosmopolită în care cultura înaltă coexistă cu sordidul, bunătatea cu abjecţia, euforia cu tristeţea, viaţa cu moartea. Bucureşti. Instalaţie umană e un mozaic compus din fragmente foarte mici care se rearanjează la cea mai măruntă mişcare, iar ritmul frenetic este impus de o acumulare torenţială de mişcări, coregrafii, scandări, enumerări şi narări. Structura simfonică şi polifonia de voci dezvoltă un univers în care nu scapă nemenţionate nici cele mai banale şi triviale aspecte urbane: de la câinii maidanezi la riscurile seismice care ameninţă Bucureştiul, de la manele, golani, trafic infernal, corporatişti şi ore suplimentare, goană după bani, veganism, militantism şi agresivitate, spectacolul acoperă întreaga plajă de caracteristici (până la urmă valabile pentru cea mai mare parte a ţării). Se remarcă faptul că, per total, performance-ul vizează aspecte negative. Sunt destul de rare momentele de linişte şi de reflecţie entuziastă (de regulă, traduse în dansuri), ceea ce ar face ca locuitorii altor oraşe care vizionează spectacolul să creadă că Bucureştiul este scena unor nesfârşite tensiuni de toate felurile, un loc fascinant, dar aglomerat şi neprimitor.
Performerii transmit, printre cuvinte, că sarcina revine fiecărui locuitor în parte să facă spaţiul vital, pe care îl împart cu toţii, un loc mai bun, şi că unitatea de măsură a oricărui oraş este populaţia care îl locuieşte. Proiecţiile video şi muzica se conjugă foarte bine cu restul ansamblului şi formează o unitate.
Nu sunt cruţaţi nici omniprezenţii scuipători de coji de seminţe (cei care stau în primul rând sunt preveniţi că ar putea fi împroşcaţi în scop demonstrativ de actorii care reproduc în mod caricatural reflexele celor mai sus menţionaţi), nici extremiştii în gândire, nici intorelanţii şi, în primul rând, spectatorii comozi.
La finalul reprezentaţiei, actriţa Ada Galeş provoacă pe oricine din public, bărbat, femeie sau chiar cuplu, să coboare pe scenă şi să o sărute. La final va dezvălui că gestul reprezintă un statement în omagiul victimelor comunităţii LGBT din clubul american Orlando, care au fost mitraliate de un homofob extremist. Invitaţia actriţei nu este făcută în glumă şi creează o încordare generală în rândul publicului. Unii sunt contrariaţi, alţii sunt tentaţi, dar inhibaţi, alţii, pesemne refractari, dar nimeni nu e indiferent. La capătul unei reprezentaţii care a agresat pe alocuri sensibilitatea unor spectatori, gestul Adei Galeş vine ca un balsam stânjenitor. Deşi ideea acesteia îmi surâdea, a fost nevoie să fiu abordat în mod direct de actriţă ca să fac trei paşi din primul rând şi să ajung în lumina reflectoarelor. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii expus şi, totodată, ca inima să-ţi bată mai tare decât o credeai în stare. Dar deseori, în viaţă, îndrăzneala e cea mai bună alegere.
Unii o pot face devenind mai responsabili, mai buni, sau venind la un spectacol care nu îi va lăsa fără reacţie. Şi la finalul căruia vor avea, ca bonus, ocazia să sărute o tânără frumoasă.