Foarte bine plasat în ciclul intitulat "istoria cu i mic" (mai fericită mi se pare, însă, traducerea în engleză: history in lower cases), acest demers postmodernist zgomotos şi agitat, demonstrativ şi provocator, oscilând patetic între a spera şi a dispera, se adresează publicului tânăr, suficient de evoluat cultural ca să mai vină şi la teatru, dar pândit tot mai mult, dintr-un fatal mimetism inerţial, de izolarea prin case, reţele de socializare, scârbă, alcool sau droguri... ca suplimente nealimentare ale unei realităţi parşive şi buimace. Timp de aproape 70 de minute, pe scenă se revarsă, bezmetic, asemeni unui şuvoi declanşat de nevăzutul tsunami al Dâmboviţei (partea de sub caseta betonată... cealaltă!), toate urdorile prezentului Capital-ist actual: dejecţii şi abjecţii, tradiţii şi futurologie de doi bani, măreţ poleit în mucava şi derizoriu vrac, autentic, curat (murdar). Lumea Moşilor lui Caragiale upgradată, updatată, sufocată de trenduri şi tehnologie, de braga deghizată în Coca Cola, de flaşnetele înlocuite cu căşti sau difuzoare, de căluşarii deveniţi rockeri, de zamparagii ajunşi băieţi-de-băieţi, bătături strivite vs. blaturi de tot felul, copii pierduţi sau vânduţi, părinţi beţi de etnobotanice, mame prăpădite sau duse-n sat cu dorul (sate italieneşti ori spaniole, bien sur!), guri căscate la televizor, praf, noroi, murdărie eterne, infecţie / infecţii nosocomiale, lume, lume, lume, vreme frumoasă, dever slab, (faţă de targetul fixat), criză teribilă, monşer! / moşule, gagiule, tataie...
"Toate-s vechi şi nouă toate", cum glossează Poetul Nepereche... avântul-prăbuşirea, mai aproape şi mai concret ca oricând e după colţ, pregătit să absoarbă, într-o veselie ţopăită, montată ameţitor ca un videoclip ("scurt, stimabile, dacă mă iubeşti!") România tot mai petrecăreaţă la 100 de ani de la Marea Unire. Ce contează că totul se fură (politicienii) ori se ia "numai" la mişto (pardon: populimea)? Veselia e generală, optimismul e găunos şi păgubos, ecranele TV revarsă, cu savoare, toate mizeriile umane ale instalaţiei încă umane dar... în curs de lichidare. Ca şi ţara, de altfel...
Spectacolul incită şi excită, doare şi enervează, revoltă şi sufocă. Ei şi... cui îi pasă? (pardon: who cares?). Va reuşi ceva? Numai dracul ştie... căci Dumnezeu pare să se fi dat bătut. Dar măcar îşi propune - după cea mai clasică formulă de teatru agitatoric - să-i zguduie, să-i trezească (cu urletul, cu forţa!) pe acei tineri bântuiţi de sictir şi scepticism, cu un ochi în display-ul pârdalnicului de telefon şi cu gândul deja spre America; să-i scoată din această amorţire generală, care nici măcar nu (mai) ustură aşa, căci ne-am obişnuit. Neam obişnuit cu răul. Şi cu mlaştina tăcută, dar certă, adâncă şi fără întoarcere, în care o societate grav bolnavă de indiferenţă se scufundă, se sufocă, dispare iremediabil. Dacă excelenţii oameni de teatru care sunt Nicholas Caţaianis, Irina Crăiţă-Mândră, Andu Dumitrescu, Florin Fieroiu, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Vlaicu Golcea, Denis Hanganu, Ada Lupu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Radu Alexandru-Nica şi Ciprian Nicula vor fi reuşit să dezmorţească, cât de cât, spectatorii care s-au lăsat prinşi în "jocul de-a serioaselea", ar însemna că acest efort creator şi trezitor n-a fost în zadar. Dacă nu...
