Jude, Bergman, Pintilie - Scene dintr-o căsnicie la FNT, 2016

Radu Jude, câştigătorul Ursului de Aur pentru regia Aferim!-ului la Berlinala 2015 2015, a ales să îşi facă debutul în regie de teatru la Naţionalul din Timişoara, cu Scene dintr-o căsnicie, piesă scrisă de suedezul Ingmar Bergman, unul dintre cele mai mari nume din istoria cinema-ului mondial. Cele două reprezentaţii ale piesei din cadrul FNT 2016 au fost primele sold-out din festival. Cea din seara zilei de 28 octombrie 2016 a fost privită din rândul 2 al Sălii Atelier a Naţionalului bucureştean de către Lucian Pintilie, unul dintre cele două mari nume de regizori român, alături de Liviu Ciulei, cu o carieră excepţională atât în teatru, cât şi în film.

Acestea fiind datele de pornire, debutul nu mai putea fi un simplu debut. Aşteptările, curiozitatea, speranţele erau mari.

Piesa începe curat, scenografia Iulianei Vâlsan, potrivită şi expresivă, aşază în prim-plan un pat, acoperit de o cuvertură deschisă la culoare, divizată în două de o bandă de vopsea roşie. Diviziunea patului, diviziunea muncii în căsnicie: bărbat şi femeie. Scenele se succed. La început, cadre scurte, în ritm alert. Apoi, pe măsură avansării în vârstă şi în nefericire, cadre lungi, pe ritm variat. Când agresiv, când lent.

Textul e enorm. Atât ca volum, cât şi ca implicaţii. Implicaţii, nu semnificaţii. Nu e loc de metafore. Totul se livrează direct, clar, la vedere. Se vorbeşte enorm. Mai mult decât enorm. Se filozofează, se livrează panseuri, se fac destăinuiri atroce, se fac destăinuiri tandre, se ironizează, se urlă de durere. Luminile, prea statice, ajută prea puţin. Totul rămâne pe umerii actorilor. Şi umerii se îndoaie.

Ion Rizea joacă, teoretic, rolul unui intelectual. Cadru didactic, cititor de Hannah Arendt. Convingător în scenele brutale, în cele în care e dominat de pulsiunile sexuale şi în ipostazele misogin-mitocăneşte, actorul e artificial când vine vorba de toate celelalte, multe şi nuanţate, faţete ale personajului său. Credibilitatea sofisticatelor sale discursiuni despre om şi cuplu bate spre zero. Situaţiile în care se lasă dominat, în care imploră, stârnesc râsul. Să fie aceasta strategia regizorală? De a transformă drama bergmaniană din anii '70 într-o comedie burlescă post-modernă?

Ipoteza nu ţine. Cele două actriţe distribuite în rolul soţiei, Alina Ilea (care acoperă prima şi ultima parte a spectacolului) şi Claudia Ieremia (miezul piesei), joacă în cheie realistă, asumându-şi integral personajul. Un plus semnificativ pentru Claudia Ieremia al cărei monolog evocând copilăria şi adolescenţa copleşeşte.

În rest, spectacolul patinează pe suprafeţe. Vorbeşte de lucruri cumplite, e rost şi de câteva contacte violente, dar rămâne suspendat undeva deasupra, undeva departe de actori, de spectatori, de sensurile adânci şi de privirile în oglindă pe care le-ar fi putut stârni textul.

Senzaţie de neîmplinire, de măcinat în gol. Ingredientele sunt toate acolo, dar gustul cel bun e de negăsit. Ce lipseşte acestui debut? Poate coerenţa în gândirea de ansamblu a spectacolului? Poate un anume curaj în asumarea integrală a unei priviri ireverenţioase asupra unui text ce s-a vrut şi a fost, la rândul şi la vremea lui, ireverenţios? Poate un anume duh şi o anume atenţie la detalii despre care depun mărturie opera domnului Bergman sau cea a domnului Pintilie?