Alcool, mizerie, frig, moarte, minciună, înjurături, sex, fier vechi, şantaj, reşou, furt, sărăcie, Dureri fantomă. Periferia Moscovei. Sau a Sankt-Petersburgului. Sau a oricărui mare oraş din est. Sau din vest. Capătul lumii. Dincolo de el.
Tramvaie. Căi ferate. Căi furate. A trăi pentru a fura. Reciproca. Şuteală de fier vechi ca metodă de a procura vodca de toate zilele pentru beţivul de serviciu (huo!) şi pâinea de acelaşi scop pentru o mama oarbă (ups! ce ne facem cu huo?). Ciordeală de zile, de ore, de clipe ca metodă de a procura iluzia de toate zilele că moartea încă n-a lovit. Că viitorul n-a trecut. Că trecutul n-a înghiţit totul. Că tramvaiul n-a izbit.
Un bărbat abrutizat, o femeie urlând, un student prins între cele două abisuri. George Constantinescu, Mihaela Popa, Rareş Andrici. Înscenaţi de Bogdan Budeş. Teatrul de Artă. Un teatru. Alt unteatru. Alt loc independent care încearcă să facă teatrul relevant, inteligent, emoţionant, surprinzător, căruia are sens să-i fi spectator.
Bărbatul şi femeia s-au instalat în minciunile lor. E felul lor de a supravieţui grozăviilor. El se predă în faţă agresivităţii şi ascunde în dosul ei tot. Ea umblă cu sentimentele la vedere şi acaparează, în numele lor, tot. Ambii eşuează teribil. Între ei, un tânăr încercând să găsească un drum de mijloc. Să scape fără să rănească. Să trăiască fără să fure.
Teoretic, studentul ar trebui să fie personajul de luat acasă. Până la urmă, toţi ne amăgim că suntem raţionali, rezonabili, că încercăm să armonizăm extremele, să ne salvăm semenii aflaţi la "mai greu", nu? Unde mai pui că toţi ne percepem că fiind încă foarte juni!
Ceva îmi spune că, dacă am fi oneşti cu noi înşine, ne-am zări mai degrabă în auto-mincinoşii care fug de realitate şi de ei înşişi. Care lovesc şi care suferă. Care rănesc şi care sunt victime. Care se agaţă de viaţă cum ştiu, cum pot.
Ca orice întâmplare artistică semnificativă, Dureri fantomă trece peste toate barierele acestea. Particularizează cât să ne facă să tresărim în faţă feliei de viaţă, de oraş pe care ne-am obişnuit să o ignorăm, generalizează cât să ne facă să ne recunoaştem în deruta puştiului, în agresivitatea bărbatului, în candoarea fierbinte a femeii. O pereche de ochelari şi orice periferie devine centru. Şi orice om devine om.