În grotă - Ultima bandă a lui Krapp la Interferenţe, 2016

Vise răsfirate melodramatic, frânturi de amintiri, tăceri dureroase, cuvinte înregistrate pe bandă magnetică, amărăciunea neîmplinirilor, licăriri erotice prin bezna existenţială şi, ca bobârnac revigorant, pofta de a mânca banale. Ale cui sunt toate acestea? Ale lui Krapp, personajul beckettian din monodrama Ultima bandă a lui Krapp. Deşi Krapp e prezent fizic pe scenă în persoana actorului Alessandro Curti, eroul alegoric al piesei ce se ridică din spatele discursului fracturat e viaţa care se scurge. În viziunea lui Jaroslaw Fret de la Teatr ZAR din Polonia, Krapp este singuraticul retras în vizuina lui să-şi rumege în tăcere amintirile. Pereţi vulnerabili, din lădiţe de lemn îi străjuiesc izolarea. Poate sunt ambalaje de la transportul bananelor şi dintr-odată decorul devine simbolic. Pereţi antifonici ca de cabină dintr-un studio de radio. Un microfon, un magnetofon şi casete cu benzi magnetice (bobine). Cuvinte înregistrate şi înfăşurate pe un suport, stocate în depozitele timpului, scoase din sertarele memoriei.

Ultima bandă a lui Krapp are o structură lineară. Krapp la 39 de ani se înregistrează pe bandă în faţa spectatorilor. Mănâncă banane aduse din afara grotei sale, dar divin, le mănâncă dezinvolt, scenă ce mi-a amintit de ursul Baloo din Cartea junglei, îi serveşte şi pe spectatori cu câte o banană, suspectă ademenire, după care aruncă jumătate de banană pe jos, semn că darul e numai pe jumătate acceptat. Treizeci de ani mai târziu, se ascultă într-un fel de cutie de rezonanţă a trăirilor şi a mărturisirilor trăirilor. Trecutul rezonează cu prezentul. O punte de similitudini le uneşte. Viaţa lui a fost lineară şi mai degrabă searbădă. Krapp este varianta masculină a lui Winnie din Ce zile frumoase!. Aceleaşi iluminări trecute prin spectrul trecerii timpului. Aceeaşi poetică a discontinuităţii limbajului. Aceeaşi cramponare în iluzia unui "echinox memorabil", conturat mai sobru prin "vocea spartă" a interpretului şi în privirea aţintită în gol, după cerinţele autorului. Rememorarea maschează tragismul existenţial. Înseninări de scurtă durată, ameninţate, înghiţite de hăul întunericului. Evocări ale clipelor când Krapp ar fi putut fi fericit dacă... O întâlnire în parc, o plimbare cu barca împreună cu femeia pe jumătate adormită în atmosfera romantică a plutirii au rămas ca marcante ademeniri ale vieţii "în căutarea anemică a fericirii". Sobru, drastic împăcat cu soarta, răvăşit de gânduri negre, în grota singurătăţii şi izolării lui, Krapp spune "rămas bun iubirii" înainte de a se prăbuşi. Alessandro Curti compune două feţe ale personajului în totală rezonanţă cu particularităţile textului: Krapp la 39 de ani şi la 69 de ani. La 39, încă viguros şi... mâncând banane; la 69, un bătrân neputincios, memorabil, din seria înduioşătoarelor personaje beckettiene.

Tonul actorului nu e câtuşi de puţin tânguitor şi nici blasfemic. Krapp nu invocă divinitatea decât pentru a-i constata absenţa. Un punct culminant al stadiului de disperare în care a ajuns spiritualitatea creştină vest-europeană se atinge aici. O stază a resurselor de resuscitare spirituală pe care o exprimă Samuel Beckett prin opera lui. În rest, vorba lui Krapp, "nimic de spus, nici măcar un scârţăit".