A rezultat un spectacol de aproape două ceasuri, jucat în ritm alert, poate prea alert, de 8 actori plini de energie, în frunte cu inepuizabilulul Hristo Petkov. Beneficiind de o scenografie minimalist multi-funcţională (un catwalk prevăzut cu trape, numa' bune de ascuns trupurile sau, din contră, de pus în valoare profilurile actorilor), montarea are ca fir unificator motivul visului / coşmarului şi ca obsesie primordială a personajului central etern-masculin relaţia cu femeia, romantic-dorită ori post-modern-înstrăinată. Din păcate, desfăşurarea prea rapidă a acţiunii, coroborată cu necesitatea de a prinde traducerea atârnând deasupra scenei, fac dificilă urmărirea spectacolului, mai ales în porţiunea, corespunzând Căsătoriei, în care personajele se aglomerează şi replicile se suprapun, producând episoade cacofonice şi cacovizuale.
Când însă detaliile identitare ale feluritelor personaje secundare sunt ignorate, când focusul priveşte el-ul principal, pradă iluziilor, fricilor ori nebuniei, când 3-4 actori, formând ansambluri impecabil sincronizate, produc scene de grup din Sankt Petersburg-ul aristocratic de început de secol XIX ori din ruralul bizar-tenebros al epocii, OOOO - Visul lui Gogol e cuceritor şi memorabil. În plus, piesa reuşeşte să evoce în chip remarcabil atât de particularul stil literar gogolian, acel mix de observaţie cotidiană vizitată de o minuţie aproape maniacală, de ironie a moravurilor social-politice atingând hiperbole supra-realiste, de auto-analiză împinsă pe culmile absurde ale cinismului.
Gogol descompune lumea din jur, dezvrăjindu-i parte din miturile ce o fac să funcţioneze de secole (care se întind înainte, în timpul şi mult după dispariţia sa). Mladenova şi Dobchev aduc la zi ritmurile gogoliene, dezvăluind actualitatea intensă atât a moravurilor satirizate acum aproape două secole, cât şi a unui neliniştitor, acut şi intens personal sentiment de inutilitate, de lipsă de orizont şi sens a existenţei umane.