M-am săturat de temele sociale - Fix Alert

„Acesta este un puzzle. Fă o poveste" – este îndemnul pentru public cu care Florin Piersic Jr. şi-a lansat în această săptămînă în cinematografe primul lungmetraj, Fix Alert, în care joacă şi părinţii săi, Florin Piersic şi Tatiana Iekel.

Oana Stoica: Cum ai defini Fix Alert?
Florin Piersic Jr: Fix Alert e un film românesc, în primul rînd... Povestea se întîmplă în zilele noastre, are o intrigă poliţistă. Este „rupt" cronologic, adică evenimentele nu se petrec în ordinea lor corectă, şi asta nu se întîmplă pentru ca spectatorul să fie pus într-o situaţie ciudată sau să se simtă frustrat. Dimpotrivă, am gîndit filmul ăsta ca pe un puzzle, pe care văd că deja din ce în ce mai mulţi oameni l-au primit bine. Am avut reacţii foarte bune la vizionarea de dinaintea conferinţei de presă. Sigur, formula asta a puzzle-ului nu este nici nouă, şi nu reprezintă nici vreo invenţie a mea sau a Dorinei Chiriac. Am aflat şi despre alte filme realizate aşa... Aduni informaţii şi elemente care să îţi pună cap la cap toată povestea, să ţi-o reconstruiască. Filmul e ca şi cum ai avea un puzzle cu o cutie pe care nu se află nici o imagine ce ar putea să îţi dea o idee despre ce ar trebui să rezulte, ce ar trebuie să îţi iasă.

Toţi cei din echipa asta ne-am dorit ca filmul să ajungă într-o sală de cinema. S-ar putea vedea şi la televizor, dar fără a avea acelaşi impact şi aceeaşi forţă. În mod sigur, nu va fi un film pentru toată lumea, există oameni care vor să vadă numai reţete sau foarte multe efecte speciale, violenţă. Fix Alert nu are aşa ceva, nu am inclus asemenea lucruri în proiectul acesta.

O.S.: Florin, spune-mi de ce crezi tu că publicul din România va începe să gîndească şi să dezlege o enigmă din film?
F.P.: Există actori în film pe care publicul îi cunoaşte, alţii pe care nu îi ştie deloc, dar toţi oferă, fără excepţie, un recital actoricesc extraordinar. Fie şi numai pentru lucrul acesta merită să mergi să vezi Fix Alert. E clar că va fi iubit de un anumit segment al publicului şi blamat de altul. Nu mă deranjează absolut deloc. Nu trebuie să placă tuturor cu orice preţ.

O.S.: Cum e să joci cu mama şi cu tata?
F.P.: Eu nu joc cu părinţii mei. În scenele lor de film nu interacţionăm, am fost doar un martor tăcut al momentelor în care ei filmau. Ne-am sfătuit înainte şi am discutat. Sînt foarte buni amîndoi, absolut fenomenali. Pînă la urmă, toţi cei care au fost implicaţi în proiect mi-au devenit familie cumva.

O.S.: Să înţeleg că nu seamănă cu ceea ce s-a făcut în cinematografia românească postdecembristă...
F.P.: Din punctul meu de vedere, nu seamănă. În primul rînd, subiectul este altul, nu am intrat în zona asta de social şi politic, pe care noi tot batem monedă. Senzaţia mea e că filmele româneşti nu pot aborda o altă zonă, e ca şi cum cineva le-ar fi spus cineaştilor: „Voi sînteţi cronicarii vremurilor pe care le trăiţi". Or, eu nu pot gîndi aşa! M-am săturat de lucrurile astea şi în nici un caz nu mai am chef să mă duc la cinema ca să le văd. Le văd la ştiri sau mă lovesc de ele pe stradă. Şi atunci chiar vreau să visez un pic la cinema, să intru într-o altă lume, fie ea şi cu violenţă. Dar violenţa aceea să conţină o anumită poezie.


 Ileana Dima, în Cotidianul: Un film care, deşi diferă semnificativ de restul peliculelor româneşti, nu depăşeşte statutul unei copii stîngace.
 Cătălin Sturza în Averea: Jucînd un rol secundar, de şef mafiot dezamăgit, Florin Piersic Jr. se lamentează: "Gata, e prea mult, e mai mult decît poate duce un om". Asta e şi senzaţia celui care vede filmul.