Iubirea de pivniță și ștreang - O intervenție

Iubire, așadar. Noțiunea, sentimentul, ideea. Probabil cel mai uzat concept cu care operează omul (post)modern. La concurență cu fericirea. Uneori, confundându-se cu ea.

O intervenție, proaspăta premieră de la Act (17 decembrie 2016), bazată pe proaspătul text (publicat în 2014, montat, în premieră absolută, la Watford, în același an) al proaspătului dramaturg britanic Mike Bartlett (născut în 1980), e aparent despre prietenie și implicare social-politică. În fapt, tema esențială e iubirea. Restul sunt motive secundare. Ce contează cu adevărat e felul în care acest sentiment-hit se insinuează, crește și cotropește cele două personaje ale piesei, ajungând să le arunce în aer obișnuințele, fricile, visele, viețile.

O fată și un băiat, citiți, educați, deștepți, conectați, se întâlnesc întâmplător într-un pub, se desprind din grupurile cărora le aparțin, încep să discute politică și să se certe. Vreme de trei ani, cearta continuă, pe multiple teme și sub-teme, fără ca ce doi să obosească sau să-și dorească să o oprească. Se cred cei mai buni prieteni și exclud orice componentă erotică a relației, dovadă ușurința cu care el îi povestește de relația amoroasă în care e implicat.

În spatele refuzului lui de a participa la un marș împotriva invadării unei țări îndepărtate de către armata țării în care ei doi locuiesc, ea își ascunde gelozia care crește, crește, crește, calcă totul în picioare. O ascunde de el, dar mai ales de ea. Cum adică, gelozie? Păi, ce, îl iubește? Pe măsură ce el se îmburghezește într-o relație convențională, ea se afundă în alcool.

Stop! Am povestit prea mult. Mult prea mult. Spectacolul ăsta nu e de povestit, ci de văzut. De ascultat. De gândit. De simțit. De interiorizat. De comentat.

Trebuie să fii acolo, în pivnița de la Act, ca să te uimească pofta de viață și de teatru, talentul și furia interioară ale Anei Ularu. Ca să aplauzi felul în care Lucian Iftime crește de la replică la replică, de la scenă la scenă, controlând impecabil procesul prin care bărbatul se descoperă pe sine și lumea / iubita din jur. Ca să admiri inventivitatea scenografiei multi-funcționale a Cezarinei Iulia Popescu. Ca să te captiveze felul în care Radu Iacoban impune dialogurilor un ritm de ping-pong jucat de asiatici, îngăduie monoloagelor momente de luciditate și poezie, provoacă spectatorul să privească de la câțiva centimetri distanță, dar și prin ochiul mediator al camerei de filmat.

Ca să fii martor la cevasăzică teatru viu, deștept, provocator, irevențios, pus pe poante, pus pe hărțuit preconcepțiile celor care au senzația că le știu pe toate, cu precădere în ce privește viața interioară, personală, intimă, sau cum s-o mai numi ea. Generația aceasta care se aruncă înspre cauze dintre cele mai nobile, încercând, cu naivitate, bună-credință și duioșie, să salveze, să ajute, să schimbe relele de la mii de kilometri distanță, neglijând oglinda, sinele, auto-chestionarea. Generația aceasta ai cărei reprezentați se cred în perfect control al propriilor sentimente, capabili oricând să distingă, să despartă, să delimiteze iubirea de sex, dragostea de prietenie, singurătatea de cuplu, singuratea în 1 de singurătatea în 2.

În dialog, cei doi se devorează din priviri de-a lungul orizontalelor sălii. În monolog, fiecare privește de-a lungul verticalei la capătul căreia e instalată camera de filmat, substitut 2.0 al divinității pitulate în confesional. Pe măsură ce își descoperă adevărul, cei doi își construiesc propria verticală, eliberându-și iubirea de pivniță, ștreang, minciună și frică.