Iubirea de pivniţă şi ştreang - O intervenţie

Iubire, aşadar. Noţiunea, sentimentul, ideea. Probabil cel mai uzat concept cu care operează omul (post)modern. La concurenţă cu fericirea. Uneori, confundându-se cu ea.

O intervenţie, proaspăta premieră de la Act (17 decembrie 2016), bazată pe proaspătul text (publicat în 2014, montat, în premieră absolută, la Watford, în acelaşi an) al proaspătului dramaturg britanic Mike Bartlett (născut în 1980), e aparent despre prietenie şi implicare social-politică. În fapt, tema esenţială e iubirea. Restul sunt motive secundare. Ce contează cu adevărat e felul în care acest sentiment-hit se insinuează, creşte şi cotropeşte cele două personaje ale piesei, ajungând să le arunce în aer obişnuinţele, fricile, visele, vieţile.

O fată şi un băiat, citiţi, educaţi, deştepţi, conectaţi, se întâlnesc întâmplător într-un pub, se desprind din grupurile cărora le aparţin, încep să discute politică şi să se certe. Vreme de trei ani, cearta continuă, pe multiple teme şi sub-teme, fără ca ce doi să obosească sau să-şi dorească să o oprească. Se cred cei mai buni prieteni şi exclud orice componentă erotică a relaţiei, dovadă uşurinţa cu care el îi povesteşte de relaţia amoroasă în care e implicat.

În spatele refuzului lui de a participa la un marş împotriva invadării unei ţări îndepărtate de către armata ţării în care ei doi locuiesc, ea îşi ascunde gelozia care creşte, creşte, creşte, calcă totul în picioare. O ascunde de el, dar mai ales de ea. Cum adică, gelozie? Păi, ce, îl iubeşte? Pe măsură ce el se îmburghezeşte într-o relaţie convenţională, ea se afundă în alcool.

Stop! Am povestit prea mult. Mult prea mult. Spectacolul ăsta nu e de povestit, ci de văzut. De ascultat. De gândit. De simţit. De interiorizat. De comentat.

Trebuie să fii acolo, în pivniţa de la Act, ca să te uimească pofta de viaţă şi de teatru, talentul şi furia interioară ale Anei Ularu. Ca să aplauzi felul în care Lucian Iftime creşte de la replică la replică, de la scenă la scenă, controlând impecabil procesul prin care bărbatul se descoperă pe sine şi lumea / iubita din jur. Ca să admiri inventivitatea scenografiei multi-funcţionale a Cezarinei Iulia Popescu. Ca să te captiveze felul în care Radu Iacoban impune dialogurilor un ritm de ping-pong jucat de asiatici, îngăduie monoloagelor momente de luciditate şi poezie, provoacă spectatorul să privească de la câţiva centimetri distanţă, dar şi prin ochiul mediator al camerei de filmat.

Ca să fii martor la cevasăzică teatru viu, deştept, provocator, irevenţios, pus pe poante, pus pe hărţuit preconcepţiile celor care au senzaţia că le ştiu pe toate, cu precădere în ce priveşte viaţa interioară, personală, intimă, sau cum s-o mai numi ea. Generaţia aceasta care se aruncă înspre cauze dintre cele mai nobile, încercând, cu naivitate, bună-credinţă şi duioşie, să salveze, să ajute, să schimbe relele de la mii de kilometri distanţă, neglijând oglinda, sinele, auto-chestionarea. Generaţia aceasta ai cărei reprezentaţi se cred în perfect control al propriilor sentimente, capabili oricând să distingă, să despartă, să delimiteze iubirea de sex, dragostea de prietenie, singurătatea de cuplu, singuratea în 1 de singurătatea în 2.

În dialog, cei doi se devorează din priviri de-a lungul orizontalelor sălii. În monolog, fiecare priveşte de-a lungul verticalei la capătul căreia e instalată camera de filmat, substitut 2.0 al divinităţii pitulate în confesional. Pe măsură ce îşi descoperă adevărul, cei doi îşi construiesc propria verticală, eliberându-şi iubirea de pivniţă, ştreang, minciună şi frică.