Mere roşii (1976) apărea într-o perioadă fastă pentru filmul românesc, la scurtă vreme după Cursa, Filip cel bun (ambele filmate de Florin Mihăilescu, director de imagine şi la Mere roşii) şi Ilustrate cu flori de cîmp. Debutul lui Tatos în regia de lungmetraj (după un scenariu de Ion Băieşu[ii]), fusese "curăţat" - aşa cum aflăm din Jurnal - de o serie de stângăcii cu ajutorul amicilor săi regizori Dan Piţa şi Mircea Veroiu. Revăzând filmul la televizor, regizorul de teatru convertit la cinema recunoaşte că a vrut să facă film cu "două mari infirmităţi": orbirea ("mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant") şi lipsa auzului muzical ("muzică multă şi pusă uneori simplist"). Dacă filmele sale (toate, până la cel din urmă, Cine are dreptate?, apărut postum, la începutul anului 1990) nu se remarcă neapărat prin "personajul imagine" şi "personajul muzică", ele poartă un neobosit suflu angajat pe deplin în căutarea unui anume adevăr omenesc, o temă rar întâlnită în cinematografia românească. Adesea personajele sale sunt solitare, însingurate - doctorul Irod la Mere roşii, eroina din Rătăcire, inginerul din Casa dintre cîmpuri, învăţătoarea din Duios Anastasia trecea, regizorul jucat de Tatos însuşi în Secvenţe ş.a.
Critica a apreciat binevoitor "autenticitatea, aderenţa la o anume problematică", "realismul observaţiei directe" (care - preciza Tatos - "este şi de ordin moral, prin detectarea particularităţilor unui mediu social") şi la Rătăcire (1978, tot după un scenariu de Ion Băieşu). La sfârşitul anilor '70 (şi în tot deceniul următor - ultimul din "Epoca de Aur") încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi "colaborare cu cetăţeni străini". În acest context se cuvine a recepta Rătăcire. Există aici două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele "patrimoniului" pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele; ceaiurile dansante şi excursiile în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul eroinei din Rătăcire, de la est la vest, nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.
Casa dintre cîmpuri (1979, după un scenariu de Corneliu Leu) este o excepţie în zona producţiei de filme inspirate din viaţa satului socialist. Tatos, Jurnal: "Nu e un film mare, dar nici nu mă face de ruşine." Nu clişeele conflictelor de producţie agricolă dintre un inginer zelos şi un preşedinte de CAP - retrograd, "fără suflu" şi alergic la noua generaţie - sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delaţiune şi arbitrar - teme preferate ale regizorului. Kitschul, nota bene, este observat Tatos la ţară, acolo unde veacurile şlefuiseră "o tradiţie a echilibrului şi a graţiei", iar geniul creator atingea "o perfectă demnitate a expresiei" (Nina Cassian).
Duios Anastasia trecea (1980) avea să fie un proiect special prin "miza sa dramaturgică", prin felul în care este redată, cinematografic, "ţesătura de fantasm, real, vis şi cotidian" din scenariul lui D.R. Popescu. Preocuparea lui Tatos a fost ca - venind dintr-o artă a convenţiei, a metaforei, a sugestiei, cum este teatrul - să-şi însuşească cât mai bine limbajul cinematografic, să-şi formeze ochiul şi să-şi adapteze spiritul la necesităţile filmului. Pe fundalul celui de-al doilea război mondial, învăţătoarea Anastasia (amintind de mitul Antigonei), îngroapă un sârb, înfruntând pedeapsa cu moartea. Tatos: "Cred că am realizat filmul cel mai rotund, cel mai adânc şi că am păşit într-o etapă superioară a căutărilor mele, depăşind, în formă şi în fond, filmele celelalte, care şi-au câştigat aderenţa prin autenticitatea lor".
Secvenţe (1982) este dezvoltarea unui mediumetraj ("Patru palme", conceput iniţial pentru televiziune) prin adăugarea altor două segmente ("Telefonul" şi "Prospecţia"). Tema: relaţia între artă (cinema) şi viaţă, între realitate şi aparenţe. În distribuţie, alături de actori, întreaga echipă de filmare. Unul din cele mai bune zece filme româneşti ale tuturor timpurilor, după un clasament făcut în 2008 de o serie de critici de film din România, Secvenţe atinge zona maximei libertăţi de mişcare şi este cel mai "de autor" (scenariu, regie) film al lui Tatos.
Fructe de pădure (1983) poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor "umiliţi şi obidiţi", sacrificiul făcut în numele unui ideal, "iubirea şi caricatura ei, iubirea şi ofensarea ei, iubirea şi ispăşirea ei, păcatul din iubire şi salvarea prin iubire" (Eva Sârbu). Inspirat dintr-un "scenariu tandru, cald, omenesc" (autorul scenariului e D.R. Popescu), Fructe de pădure e "filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale, care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi inconştienţă, schimbând cursul unui destin" (Alexandru Tatos). Fără să fie neapărat un "moment de referinţă" în cinematografia românească, Fructe de pădure - asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioadă - poartă semnele realismului aşa-zis minimalist de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puţin deloc.
Întunecare (1985), adaptare de Petre Sălcudeanu după romanul omonim de Cezar Petrescu, este privirea retrospectivă a personajului central asupra întregii sale vieţi, înainte de a-şi pune capăt zilelor. Fluenţa discursului cinematografic, la nivelul ideii, este un pariu câştigat. Fluenţa emoţională însă e afectată de "pulverizarea schemei epice" (Eugenia Vodă). Filmul acumulează idei, nu stări.
Secretul armei... secrete (1988) este transpunerea, în cheie muzical-parodică gen commedia dell'arte, a unui "coşmar care nu se mai termină". Rezultatul: un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu a fost odată ca niciodată... se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk. Ironia savuroasă a privirii regizorale (ce musteşte de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi subtexte amuzante) conduce filmul spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii.
Cine are dreptate? (1990) pune în discuţie posibilitatea atingerii adevărului obiectiv ce rămâne în continuare necunoscut celor "in afară", din cauza suspiciunii. Este o lume în care, pentru ca să rămâi om, trebuie să te retragi, să te ascunzi.
Filmografia lui Alexandru Tatos este răspunsul polemic dat de regizorul care, la începutul anilor '80, considera filmele româneşti "o masă informă de pelicule decolorate, tributare simplismului ultrasupărător", cu cât mai multe "personaje pozitive", cu finaluri "neapărat roz-bombon, explicate şi răsexplicate, în care "se discută mai mult despre şuruburi decât despre oameni"[iii]. În filmele româneşti, mai comenta regizorul, "oamenii n-au voie să sufere (decât atunci când nu le reuşeşte o inovaţie), n-au griji şi defecte". Observaţiile lui Tatos, la începutul anilor '80, despre felul în care se cultivă talentul şi se respectă valoarea în cinematografia română, sunt valabile până azi: "Ceea ce este regretabil e că, uneori, indiferent cât de bine sau cât de puţin bine lucrezi, ai senzaţia că de fiecare dată o iei de la capăt. Mi se pare că, în cinematografia noastră, este destul de palid întâmpinat un succes şi destul de vag stimulată o consacrare. [...] Nu avem, în cinematografie, un sistem - nu neapărat legiferat, ci poate nescris, spontan, elementar - de cultivare a talentului, a valorii, a calităţii. [...] Nu sunt mulţi oameni de valoare - de ce să n-o recunoaştem? Iar dacă laşi să crească laolaltă florile cu buruienile şi nu asiguri, pe fiecare strat, o îngrijire specială pentru ceea ce trebuie să cultivi, buruienile năpădesc lanul".
[i] În co-regie, Dan Piţa mai făcuse echipă bună cu Mircea Veroiu la Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului şi, tot împreună cu el avea să regizeze serialul Ardelenilor. Piţa avea să realizeze - tot împreună cu un debutant în regia de film: Nicolae Mărgineanu - docu-drama Mai presus de orice, pe tema cutremurului din 4 martie, 1977.
[ii] Ion Băieşu a dezvoltat povestea din Mere roşii în romanul Balanţa după care Lucian Pintilie a turnat celebrul film.
[iii] Regizorul pomeneşte apoi de câteva "titluri de excepţie care răsar pe ici, pe colo şi pentru că sunt atât de rare ni se par mult mai importante decât sunt în realitate": Viaţa nu iartă, Pădurea spînzuraţilor, Răscoala, Reconstituirea, Nunta de piatră, Felix şi Otilia, Duhul aurului, Cursa, Ilustrate cu flori de cîmp, Zidul, Prin cenuşa imperiului, Tănase Scatiu ş.a.)