Tom Stall are o superbă soţie, un fiu adolescent cu principii morale sănătoase, o fiică angelică dedicată operei de caritate. Viaţa i se scurge senină până când doi hoţi irump în localul său... Pentru a apăra viaţa clienţilor şi pe a sa, Tom îi împuşcă. A doua zi este Erou cu majusculă.
Viziune, coşmar, sau metaforă a vieţii? Poate că toate trei la un loc. Dincolo de împuşcăturile şi morţile violente, de scenele de sex dezlănţuit, filmul lui Cronenberg analizează consistenţa reală a Visului American... Un om perfect, cu o nevastă perfectă, cu fii perfecţi, cu o slujbă perfectă într-un orăşel perfect... Oare ce ascunde atâta perfecţiune?!...
Unul dintre răspunsuri este violenţa. Exagerările filmului dau tonul unei realităţi care până de curând era prezentată mascat sub mitul Lumii Noi, şi care acum se ascunde din ce în ce mai greu în spatele vilelor unifamiliale albe cu gazon perfect tăiat...
Filmul lui Cronenberg e un soi de Desperate Hours al lui Wyler, însă dilatat către exterior şi atenuat de luminile puternice răsfrânte asupra peisajelor, ale Directorului său de Imagine uzual, Peter Suschitzky. O lumină tăioasă care inundă cadrele cu o senzaţie onirică între coşmar şi presimţire...
Semnele distinctive ale stilului Cronenberg se citesc aici mai subtil, precum pe feţele criminalilor ucişi, unde întâlnim dezagregarea epidermică şi mizeria, ori pe cicatricele/semnele corporale de pe spatele personajului Eddie care par că prefigurează metamorfozele din The Fly... Urmărim fascinaţi cum filmează orice maşină, orice cafetieră, toate acestea fiind nişte potenţiali duşmani organici...
A History of Violence şochează însă mai cu seamă prin modul în care mai întâi neagă, pentru ca ulterior să lase să erupă o memorie mereu amânată. Cineastul stă răbdător în aşteptarea materializării proceselor mentale ale protagoniştilor înainte de a le materializa efectiv în imagini. Subiectivitatea lui Tom coincide mereu cu subiectivitatea spectatorului înainte ca personajul să-şi reveleze şi cealaltă identitate. Drept exemplu scena cu ochiul împuşcat, grandios interpretată de Ed Harris, în care Tom afirmă că nu regretă crima...
Din acel moment A History of Violence devine un film despre dublu şi despre mutaţii... E de-ajuns să vedem privirea ambiguă a lui Tom (Viggo Mortensen) asupra fiului său când acesta omoară la rândul lui, ori violenţa cu care îşi cară soţia de păr pe scări pentru a face dragoste apoi... Din nou feţe murdare de sânge deasupra unor corpuri care se dedublează, care trăiesc în realităţi duble... Corpuri care devin două personaje, astfel cum John Lone în M. Butterfly este simultan cântăreţ de Operă şi spion al serviciilor secrete chineze, exact invers faţă de fraţii ginecologi din Inseparabilii, în care cele două corpuri se unesc...
Miza lui Cronenberg nu a fost una antropologică, însă, ci povestirea aproape mitologică, primitivă, jalonată de binecunoscutele balize ale filmului american: motelul, dinner-ul clasic, terenul de fotbal, orăşelul de WASP, şeriful hâtru, limuzina neagră cu geamuri opace, arma de vânătoare atât de comună în casele americane... Spre deosebire de alţi cineaşti care au dat în pamflet teoretic asupra violenţei, Cronenberg rămâne aici simplu şi clar. Fals simplu, fals clar?!?... Fără îndoială, însă orientat pe o axă de fier care nu suferă nici-un bruiaj.
Ne întrebăm tot filmul cine este acest erou duplicitar? Cucerirea libertăţii, eliberarea, afirmarea, reinventarea sinelui au trecut în istoria Americii prin înfruntări continue, pe cât de necesare, pe atât de agresive şi de regresive. În această poveste despre noţiunea şi despre naţiunea Americii, deşi întrepătruns fatal cu violenţa, calmul rezistă, impasibil şi puternic.
Răspunzând unei comenzi cinematografice, Cronenberg a creat un soi de anti-Tăcerea Mieilor, un soi de anti-Tarantino. Regia lui nu manipulează, nu constă în explozii estetice ori manieriste, nu implică conotaţii... Doar o tuşă de ironie finală, care împiedică filmul de a fi sordid...