A History of Violence sau o poveste despre violenţă

Adaptarea titlului celui mai recent film al lui David Cronenberg, A History of Violence, în româneşte - Umbrele trecutului -, nuanţează demersul lui Cronenberg, dar mută centrul de interes. A History of Violence e însă mai mult un film despre violenţă şi mai puţin unul despre trecut, venit din partea unui regizor care a mai exploatat mecanismele violenţei (Crash), la fel de bine cum a pipăit şi lanseta spre un trecut maladiv (Spider). Se pare însă că acest A History of Violence e răspunsul cineastului canadian la agresiunea tot mai articulată a violenţei în lumea pe care o trăim. Cronenberg nu are însă acroşeul elegant şi eterat al lui Gus Van Sant (din Elephant), nici forţa terestră, de buldozer nervos şi manipulator a lui Michael Moore. Probabil nu mai are nici vîrsta pentru a-şi imagina vreo utopie în care violenţa să fie reprezentată cu ghilimelele la vedere. Alege însă o poveste potolită, aproape banală, pe care o spune calm, fără isterii. Istoria unui bărbat cuminte, familist, om de omenie, despre care se află că în tinereţe a fost asasin pe Coasta de Est.

Filmul cîştigă mult din maniera lui de a curge fără evenimente capitale, dar ceea ce e mai important se petrece pe dedesubt şi mai ales în ultima scenă, cînd bărbatul se întoarce acasă după ce a fost la Philadelphia să-şi vadă (şi să-şi ucidă) fratele mafiot. E seară şi familia e la cină. Nici soţia, nici fiul, nici fiica nu se uită la el, dar pe urmă fetiţa îi pune o farfurie pe masă, fiul îi pasează platoul cu friptură, dar trebuie ca soţia să se uite în fine la el, cu ochii în lacrimi, pentru ca filmul să ia sfîrşit cum trebuie. Şi nici o vorbă în aceste 3 minute.

David Cronenberg ne arată cum irumpe violenţa în viaţa acelor oameni şi cum se perpetuează ea. Natural, fără exagerări, aşa cum verşi o sticlă de ulei şi din ea tot curge, curge. Băiatul, elev de liceu, îl bate la un moment dat pe colegul care îl tot provoca, dar gestul lui nu vine din eroism sau pentru că laşitatea ar fi fost ştearsă cînd a aflat că tatăl lui a fost asasin, ci e gestul unei descărcări. Violenţa se propagă. Şi tot violentă e şi partida de sex de pe scări, în buza violului.

Meritul lui Cronenberg e că a temporizat foarte bine acţiunea din banda desenată inspiratoare, atenuînd colţurile şi trimiţînd vîrfurile dramatice la subsol. I-a mai şi ghidat foarte bine pe actori. Viggo Mortensen e ideal în maniera lui potolită, care promite convulsii interne, iar Maria Bello are, în sfîrşit, un rol pe măsură, reuşind o soţie caldă, dar adevărată harpie cînd îi e ameninţat cuibul. Paradoxal, lucrurile care dau individualitate poveştii ar putea fi şi capetele de acuzare venite din partea altor spectatori. Aceştia, stricaţi de maniera pragmatică de a povesti a producţiilor americane, ar putea reproşa filmului lipsa de rigurozitate în etalarea tuturor secretelor personajelor sau chiar uscăciunea subiectului. Pînă la urmă, totul se rezumă la o chestiune de gust. Cronenberg, la rîndul său, a ales să arate doar vîrful aisbergului şi să demonstreze, calm, cum viaţa unor oameni se poate modifica în mod radical atunci cînd un lucru ascuns în straturile trecutului irumpe cu violenţă.