De unde-i vine? Dintr-un trecut de ucigaş profesionist, pe care îl ţine ascuns? Aşa susţine înfiorătorul gangster din Philadelphia (Ed Harris) care se înfiinţează în orăşel imediat cum îl recunoaşte (sau îl confundă) pe Tom (sau Joey, cum îi spune el) la televizor. Sau e ceva ce-a zăcut dintotdeauna în el, neştiut şi nefolosit? La urma urmei, ceva asemănător pare să se ascundă şi în fiul lui adolescent, care se comportă neobişnuit de paşnic şi de matur pînă în momentul în care bagă în spital trei bătăuşi entuziaşti de la el de la şcoală. El unde şi-a format reflexele de ucigaş? Pe de altă parte, coregrafia de expert a lui Cronenberg ne face conştienţi de diferenţele dintre cele două performanţe sîngeroase: mişcările fiului sînt şocant de eficiente pentru un începător, dar sînt mişcări de începător, repezite şi înfierbîntate, în timp ce ale tatălui sînt un model de viteză fără precipitare şi de judecată rece în focul acţiunii - de stil; el pare profesionalizat, fiul - doar superdotat. Poţi să pari atît de profesionalizat şi să fii inocent? Poţi să ai un tătic inocent şi totuşi să ieşi superdotat pentru violenţă? Şi, dacă da - dacă oricine se poate naşte cu un asemenea talent -, ăsta e un motiv de a te simţi mai bine sau mai rău? În fine, cît de serios merită tratate implicaţiile neliniştitoare ale acestei poveşti?
De exemplu, părerile vor fi împărţite (şi e sănătos să fie) în ceea ce priveşte adevărul psihologic al secvenţei în care soţia lui Tom (Maria Bello) îşi pierde şi ultima rămăşiţă de încredere în omul pe care îl considerase "cel mai bun din lume" - pierdere care o sfîşie, dar care o eliberează pe femela din ea preţ de un minut sau două de împerechere brutală, pe scara interioară a casei lor. Pe de altă parte, fără sugestiile astea deranjante, universal-incriminatoare, şi fără forţa insidioasă pe care o are, aici, detaliul violent (fiţi atenţi la gestul unuia dintre cei doi "oameni răi" care intră la început în diner-ul lui Tom: acoperă cu mîna gura unei fete ca să-i înăbuşe ţipătul şi apoi se şterge pe bluza ei), A History of Violence s-ar apropia, pe alocuri periculos de mult, de oferta standard a genului. Este oare mai mult decît un film de gen prevăzut cu cîteva butoane strategice, declanşatoare de controversă, dar, în esenţă, nu foarte diferit de atîtea filme făcute la comandă? Chiar a fost făcut la comandă. La fel ca Road to perdition şi Sin City, se trage dintr-un roman grafic (i. e. de benzi desenate) şi, mergînd şi mai mult în urmă, din filmul noir; titlul ales de distribuitorul român i s-ar potrivi aproape oricăruia dintre noir-urile clasice, al căror interes pentru umbrele trecutului, sortite să invadeze, cu formele lor monstruoase, orice proiect de renaştere morală, este reversul frumoasei promisiuni hollywoodiene şi, în general, americane (poate chiar unul dintre motivele pentru care imaginile cinematografice, cu nesfîrşitele lor promisiuni de metamorfoză, şi-au găsit în America o patrie ideală), că omul se poate reinventa pe sine.
Iniţial, Cronenberg (care e canadian) pare a se mulţumi să respecte linia pesimismului noir. Respectă şi indicatoarele clasice: trece de la uciderea unui copil (de către cei doi "oameni răi") la trezirea altui copil - fetiţa lui Tom - dintr-un vis cu monştri. "Nu există monştri", îi spune Tom, care, nu peste mult timp, ne va da motive să bănuim că el însuşi e unul. Dar, în tot acest timp, Cronenberg se pregăteşte pentru o abatere de la linia asta melodramatică, familiară şi deci reconfortantă în pesimismul ei: sugestia că, şi dacă eroul american ar fi fost într-adevăr, într-o altă viaţă, un ucigaş fioros, vechea lui identitate nu trebuie neapărat să fie ca o umbră monstruoasă, sortită să-i invadeze şi să-i distrugă prezentul. De ce n-ar fi, mai curînd, ca un costum vechi în care încă mai poate intra la cîte o ocazie specială (pentru a omorî doi "oameni răi"; sau trei; sau cinci) şi din care poate ieşi la fel de uşor odată ce ocazia s-a consumat, rămînînd un "erou american", un campion al violenţei "pozitive", "aplaudabile", poate chiar "cel mai bun om din lume"? Asta nu e doar o bombiţă cu controversă asigurată, plantată într-un film de gen. E o revizuire imaginativă, subtilă, dar radicală. E o adevărată provocare.