Ne ţinem respiraţia. Întoarcem privirea. Ne e ruşine cu ei. Ne e silă de ei. Îi dispreţuim. Îi ignorăm.
Despre ei e Înaintea erei noastre, a patra producţie a impresionantei trupe independente Frilensar, realizate la şi în colaborare cu Green Hours. Despre ei, despre oamenii pe care, depărtându-ne cum-necum de comunism, i-am uitat acolo, în trecut, în epoca portretului, în epoca fricii, în epoca unicului conducător şi zecilor de milioane de supuşi, în epoca întunericului, în epoca în care, când ne alintăm inconştient, când ne victimizam psihanalizabil, ni se pare că era mai bine.
Cam cum era într-un fund de lume, pe vremea comunismului (şi, pesemne, înaintea lui), ne arată Tudor Morar (mare revelaţie!), Dumitru Georgescu (deja o forţă), Ovidiu Cosovanu (impresionantă versatilitate), Tiberiu Enache (replica serii la momentul Sara pe deal), Maria Veronica Vârlan (remarcabilă expresivitate non-verbală). Un cvintet evoluând într-o dinamică aiuritoare, provocând hohote şi oftaturi, ruperi de ritm şi clipe de tăcere, ridicând întrebări, pleznind ironic răspunsuri. Poate doar trupa lui Victor Ioan Frunză să mai fie capabilă, în teatrul românesc al momentului, să producă comedie deşteaptă de o asemenea intensitate şi profunzime.
În rolul nostru, al celor trăind departe de ei, aterizând din greşeală în mijlocul lor, Alina Mîndru naşte ambiguitatea în dosul căreia ne ascundem adesea ipocrizia. A venit să salveze sau să confişte? Să ofere viitor în libertate sau într-o altă închisoare, mai adusă la zi?
Portretul a fost coborât de pe perete. În locul lui, a fost înălţat tv-ul. E ceea ce s-a întâmplat în multe dintre satele şi oraşele pustiite ale acestor 27 de ani. E ceea ce a dus la ertevizarea de care azi ne e silă. Acestor oameni, acestor compatrioţi trăind, deşi alături de noi, de fapt, mult înapoia noastră, le datorăm, în primul rând, înţelegere şi compasiune. E ceea ce reuşeşte să transmită spectacolul lui Daniel Chirilă de la care cei mai mulţi dintre spectatori pleacă, seară de seară, înspre Piaţa Victoriei maturităţii şi solidarităţii noastre. Pasul următor se cuvine să-l facem spre ei, spre cei pe care i-am abandonat, lăsându-i în noapte, cu hoţii.