Radu Jude plasează sanatoriul din Berck-sur-mer, în care eroul din Inimi cicatrizate este tratat de tuberculoză osoasă (Morbul lui Pott), la Carmen-Sylva. Preia din roman direcţiile principale ale naraţiunii confesive şi personajele ca atare, dar raportările lor la erou şi portretizările sunt exterioare, din perspectiva unui eu ultragiat. Cu alte cuvinte lipseşte tocmai acea dimensiune kafkiană pe care Orson Welles o realizează cu aceleaşi mijloace în Procesul.
Filmul începe prin prezentarea câtorva schiţe dada desenate de Blecher. Una dintre ele va servi ca afiş şi copertă pentru o ediţie specială a romanului scoasă de Editura Humanitas cu ocazia lansării filmului. Iniţiativa constantă a lui Radu Jude de-a se apropia cât mai mult de surse şi a intra în atmosfera cărţii sau a epocii în vizor este aici mai puţin fericită în comparaţie cu recenta sa creaţie - Aferim! - prezentată în 2015 în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Lincoln Center. Dacă Aferim! se exprima sublim în limba letopiseţelor ce acompaniază imagini de un autentic fabulos sau un fabulos autentic, pelicula de faţă se vrea prea aproape de textul literar în detrimentul realizării estetice şi chiar al cărţii - poate necunoscute pentru majoritatea audienţei.
Planurile lungi şi insidioase sunt adesea intercalate de stop-cadre ce reprezintă fragmente din textul original al romanului, după modelul filmelor mute. Această abordare face expunerea de două ori livrescă: ca modalitate estetică şi ca intenţie poetică eludând întocmai încărcătura plastică sau vizuală a scriiturii ce transfigurează realitatea în distorsiuni expresioniste. Ele ar fi putut constitui obiectul unor desăvârşite imagini care să reprezinte eul alterat şi stările tulburi de conştiinţă atât de sugestiv reliefate în carte.
Există o aglomerare inutilă, excesivă a textului scris şi vorbit sau gândit cu voce tare. Eroul (Emanuel) afişează o logoree furibundă, un spirit gregar, un temperament hiper-coleric care-şi comunică trăirile manifest filozofând şi etalându-şi neobosit cultura, opiniile şi cunoştinţele. Acest portret linear imaginat de Radu Jude este susţinut de un scenariu ce încearcă să integreze stilistic suflul persiflant, auto-ironic al textului, presărând dialogul cu citate literare adesea parodiate sau cu reclame stupide, elemente ce lipsesc cu totul din carte.
Ludicul şi comicul arareori degajat de atmosfera romanului este realizat aici cu totul alte mijloace. Prin urmare, imixtiunea nenecesară a acestor frânturi literare în economia imaginii devine obositoare şi redundantă. Mai mult, ea introduce un nivel de decupaj ce frânge linia narativă sau confesivă mai ales atunci când acelaşi plan se vrea continuat. Pentru că intimitatea unei pagini de lectură aduce alt nivel de receptare decât un fragment disparat desprins din context şi centralizat pe ecran într-un limbaj ce fie nu conţine exigenţele vizualului - sau poate e doar nefericit ales! - ce adesea pare preţios, greoi sau de multe ori infantil. Un "haute voix" care să însoţească imaginea ar fi fost poate o formulă mai adecvată reprezentării monologului interior ce, în fapt, adesea se defulează la marginea dialogului în confesiune. Emanuel este un introvertit extravertit, el îşi consumă trauma prin disecare, eviscerare şi autoscopie a propriilor stări folosind metafora limbii. Metafora se vrea scrisă sau auzită atunci când nu e încriptată în imagine.
Blecher scrie o literatură confesivă cu o linie existenţialistă şi o plastică expresionistă străbătută adesea de un fior romantic, năvalnic, ce aparţine spiritului demonic al tinereţii şi al sentimentului morţii ce-i marchează întreaga operă. Acelaşi sentiment impune un anume ritm textului - o vrie pe care regizorul o încearcă în scene de o efervescentă atmosferă tinerească unde spiritul viu şi caustic transcende trupul în suferinţă. Acesta la rându-i îşi cere ireconciliabil dreptul la viaţă, la trăire, la iubire mai ales. Discuţiile aprinse şi impetuoase între intelectualii "lui Pott" abordează probleme filozofice şi politice ce nu par să aibă altă funcţie decât fixarea în epocă şi aşezarea într-o lumină nefavorabilă a unor figuri remarcabile ca Emil Cioran sau Nae Ionescu. Ele lipsesc din opera de inspiraţie, mai mult, problematici ca mişcarea legionară sau antisemitismul nu transpar în niciuna din scrierile lui Blecher.
Estetic, pelicula este construită pe o îmbinare de naturalism, ce ţine de universul şi procedurile medicale, şi suprarealism prin proiectarea stărilor de suferinţă în irealitate. În bună măsură, dimensiunea clinică prevalează celei psihologice, chiar dacă Radu Jude reuşeşte în câteva imagini să transcrie întocmai acea irealitate de care Blecher vorbeşte în Întâmplări din irealitatea imediată. În Inimi cicatrizate, autorul încearcă o detaşare de prerogativele îngrozitoare ale bolii înlocuind tonul confesiunii la persoana întâi din romanul amintit cu cel al povestirii în care protagonistul este un altul, Emanuel - un alter ego al său.
Radu Jude reconciliază personajul şi creatorul lui în imaginea finală cu piatra funerară ce poartă inscripţia cu numele de pană al celui din urmă: M. Blecher. Irealitatea imediată devine una îndepărtată atunci când boala o înfrânge, o stăpâneşte - fiinţa îşi iese din sine şi se priveşte din afară. Irealitatea experimentată de sub carapacea de ghips este aceeaşi cu metamorfoza lui Gregor Samsa în gigantica arahnidă, doar că eroul din Inimi cicatrizate îşi contemplă şi disecă metamorfozele cu detaşare. Câteva imagini emblematice ce descriu acest univers pe orizontală al sanatoriului poartă întocmai această textură fluidă şi onirică a irealităţii prin accelerarea sau încetinirea ritmurilor naturale, prin efervescenţa debordantă şi delirul dialogurilor. Bolnavii îmbrăcaţi la costum, ca nişte "cadavre" înainte de îngropăciune, circulă pe paturile lor ambulante pe roţi (aşa zisele gutiere - în terminologia lui Blecher) prin toată staţiunea, organizează vizite şi petreceri prin saloanele sanatoriului între care se deplasează cu taxiurile-brancardieri. O lume de coşmar în care protagoniştii se mişcă natural şi febril în ciuda consistenţei ei absurde, de vis.
Emanuel este mereu în centrul acţiunii, al imaginii, lumea se învârte exclusiv în jurul lui. Regizorul urmăreşte definirea unui ego puternic al cărui univers e limitat la vizuina de ghips şi la tot ce ar putea pătrunde înăuntrul ei. Tehnica de focalizare în imagine alternează cu cea de distanţare, detaşare - în consens cu stările eroului. Atunci obiectivul se mişcă autoscopic cuprinzând în imagine când profilul statuar al lui Emanuel când portretele altor bolnavi pe care îi analizează. În aceeaşi categorie a distanţării intră şi imaginile de perspectivă ce cuprind peisaje de epocă ale staţiunii balneare, gara, terasa cu gutierele parcate cu faţa spre soare, plaja. Este remarcabilă în acest sens imaginea tărgii ce intră mai întâi cu picioarele în faţă prin fereastra trenului ce avea să transporte bolnavul la Bucureşti pentru operaţie. Targa este întoarsă în loc ca un sicriu pentru a evita magic comparaţia indusă de gestul nepermis ce e de prost augur. Cadrul cu forfota pasagerilor focalizat pe nemişcarea eroului pe culoarul vagonului restaurant, unde targa va sta în drumul tuturor, corespunde sintagmei de mort viu adesea folosită în text şi în scenariu. În fapt, morbidul transpare sensibil, subtil şi nuanţat din poezia imaginii, reliefat expresionist în scena înmormântării lui Victor (în carte Quitonce) la marginea mării. Scena în care puţin mai devreme Victor declară că nu-i e deloc frică de operaţie, că e pregătit să înfrunte moartea, constituie un preambul pentru eroul ce va împărţi aceeaşi soartă, prin acelaşi scenariu. O slujbă pe nisip, la malul mării - unde mortul a fost petrecut la groapă de o procesiune de gutiere. Obiectivul se mută din înaltul cerului, unde bolnavii privesc transcendental întinşi pe spate, în abisul foarte adânc al gropii cu apă, unde sicriul pătrunde tainic. Pe apă plutesc flori.
Se insistă foarte mult asupra scenelor erotice delirante ce frizează prin excelenţă grotescul. La fel de groteşti sunt discuţiile în jurul cuplurilor surprinse în flagrant de la petrecerea lui Ernest, prietenul lui Emanuel, ce va părăsi în curând sanatoriul. Setea de iubire este totuna cu setea de viaţă. Ca şi cum iubirea se cuibăreşte şi-şi face loc insidios, uneori cu sălbăticie, în limitele imposibile ale corsetelor de ghips. În viziunea lui Radu Jude, Emanuel face excese nepermise între două iubiri disociate în spiritual şi sexual. Evoluţia eroului între cei doi poli ai iubirii: Solange şi Isa, este foarte departe de modelul ei livresc, dar nu mai puţin interesantă. Preceptele religioase şi morala sunt lăsate la o parte în acest univers în care timpul este zgârcit şi sentenţios. Solange întruchipează viaţa, erosul prin excelenţă, pentru că ea este vindecată. Solange atârnă ca mulţi alţii din personalul sanatoriului de acest univers de care nu se poate desprinde. Morbul lui Pott aduce după el un morb existenţial, al spaţiului de care ai început să aparţii, pentru că boala ţi-a schimbat geografia psihicului. Emanuel se proiectează într-un viitor apoteotic în care se va căsători cu Solange. Isa, colega lui de suferinţă este partea de Thanatos a iubirii ce eşuează sexual, pentru că este o iubire în moarte. O scenă de o oribilă duritate şi impudicitate, ce descrie amorul până atunci pur spiritual între cei doi eroi, este un preambul pentru agravarea stării bolnavei şi fatidica operaţie, ce s-a dovedit deja în două rânduri un eufemism al intrării în moarte. Radu Jude se foloseşte de aceeaşi formulă pentru a crea un deznodământ previzibil. Emanuel va fi şi el transportat la Bucureşti pentru intervenţie.
Ultima scenă de iubire cu Solange se derulează sub auspiciile nefaste ale visului preluat din Vizuina luminoasă, ultimul roman al lui Blecher. Visul expresionist al eroului ce priveşte la lume din interiorul unei tigve de cal mort, ferestrele odăii fiind orbitele goale ale ochilor de cal provoacă plânsul lui Solange care declară că nu crede în vise. El este relatat "ca text" şi nu vizualizat, pesemne regizorul consideră că visul este atât de puternic vizual încât invită audienţa să-şi construiască singură reprezentarea.
În gara din Carmen-Sylva se intonează cântece patriotarde despre Comandant şi Legiune. Sfârşitul eroului proiectat în contextul politic al epocii se anunţă simbolic ca o deraiere a ordinii universale, fascismul - ca un morb, ca un început organizat şi premeditat al haosului.
Filmul a primit Premiul Special al juriului la Festivalul Internaţional de film de la Locarno. Inimi cicatrizate rămâne un puternic film de atmosferă cu imagini devastatoare şi emblematice înscriind o gravă poezie a însingurării. Gutiera - un fel de ricşă a bolnavilor - devine un laitmotiv. Pe terasa de la marginea mării, întins pe spate, cu plapuma trasă până sub gât, Emanuel fumează. În alta, după o cavalcadă prin oraş cu trăsura-gutieră, îi recită pe plajă iubitei (Solange) un poem. Poezia, probabil aparţinând primei cărţi a lui Blecher - Corp transparent - este o declaraţie de iubire în versuri sub semnul imperativ al morţii. Peisajul cu calul psihopomp (ce-i va inspira eroului visul premonitoriu al morţii - în tigva calului!) legat de trăsura ca o barcă pe roţi la malul mării oferă o solemnitate şi un anumit tip de transfigurare ce se desprinde de teritoriul livresc al prezentării.
(New York, ianuarie 2017)