Ana, mon amour este povestea destrămării unui cuplu. Partenerul Anei este Toma. Nu necredinciosul, ci ne-crezătorul. Prin ochii lui este disecată dezintegrarea iubirii. În locul unei curgeri cronologice a evoluţiei acestei relaţii de atracţie şi dragoste-respingere-ură şi despărţire, regizorul Călin Peter Netzer ne pune în faţă o succesiune de secvenţe care fac parte din perioade de timp diferite, din care spectatorul reconstruieşte ca într-un puzzle istoria măririi şi decăderii imperiului conjugal. Elementul care revine şi te ajută să înţelegi ce s-a întâmplat şi ordinea în care s-au petrecut evenimentele este confesiunea lui Toma, spusă unui psihanalist.
Filmul s-a inspirat din spiritul, nu neapărat din litera cărţii lui Cezar Paul-Bădescu, Luminiţa, mon amour, iar autorul este co-scenarist, alături de Netzer şi Iulia Lumânare (care joacă în film rolul medicului ginecolog care o consultă pe Ana pe durata sarcinii). Ana face atacuri de panică şi este cel mai adesea prizoniera unei stări pe care nu o poate verbaliza. Atunci când apelează la ajutor medical, pare că pastilele prescrise de medic uneori o bulversează şi mai rău. Toma îi este mereu alături, o susţine şi o încurajează, chiar dacă trece la rândul lui prin momente în care nu mai înţelege ce se întâmplă cu ei şi îi vine să îşi ia câmpii. Este totuşi perseverent, trece inclusiv peste o tentativă de suicid a Anei, munceşte din greu şi asigură plata şedinţelor de psihanaliză pentru soţia lui, iar după ce vine pe lume copilul, se dedică creşterii lui. Toma rămâne acasă cu cel mic, Ana se desprinde de soţul ei, şi încet încet îşi recapătă încrederea şi independenţa emoţională şi financiară. Privind retrospectiv, s-ar zice că acesta este momentul de ruptură a relaţiei, însă niciodată lucrurile nu sunt atât de simple, nu poţi să pui degetul exact şi să spui: acesta este punctul în care s-a scurtcircuitat iubirea, acesta este motivul despărţirii.
Regizorul Călin Peter Netzer se dovedeşte un observator fin al psihologiei celor două personaje. Reuşeşte să surprindă foarte bine ambiguităţile care ne definesc ca fiinţe umane şi ne determină să acţionăm într-un fel sau altul. În plus, Ana şi Toma au de înfruntat, pe lângă temerile sau nesiguranţa din prezent şi spaime care vin din trecut. Ana este traumatizată de abuzurile tatălui vitreg şi de faptul că nu îl cunoaşte pe tatăl ei biologic. Toma are un tată autoritar pe care îl înfruntă verbal şi fizic, dar şi o relaţie dificilă cu mama lui. Merită aici pomenită interpretarea excelentă a actriţei Carmen Tănase, în rolul mamei, care te duce cu gîndul la Poziţia copilului (Ursul de Aur, Berlin, 2013), unde este pusă sub lupă permanenta încleştare din interacţiunea mamă-fiu. Toma s-a temut toată viaţa să nu repete greşeala părinţilor săi, care au rămas împreună doar de dragul lui, în ciuda unui adulter şi a unei relaţii tensionate.
Şi cum de ce ţi-e frică nu scapi, Toma va fi pus în faţa aceleiaşi situaţii: iubirea dispare şi universul lui se dărâmă. Mi-a plăcut perspectiva pe care eşti tentat tu, ca spectator, să o ai faţă de personaje. Amândoi joacă foarte convingător, sunt actori de teatru, Diana Cavallioti a mai jucat în filme, Mircea Postelnicu debutează cu acest rol pe marele ecran, şi o face foarte bine. Pentru că povestea este construită prin rememorările lui, ai tendinţa să te poziţionezi de partea lui, să empatizezi cu el şi să îi dai dreptate. Cam până la jumătatea filmului. Apoi, Ana capătă consistenţă sub ochii tăi, o înţelegi mai bine şi lucrurile nu mai sunt chiar aşa de clare. Are şi ea dreptate. Sau poate, de fapt, greşesc amândoi?
Iubirea şi viaţa în doi nu sunt niciodată în alb şi negru. Spunem că ne iubim partenerul, dar se poate întâmpla să iubim proiecţia pe care ne-o facem despre el. Dragostea e cu du-te vino, cu clipe când simţi că poţi trece peste orice ca să fii cu cel pe care îl iubeşti, dar şi cu momente în care simţi că nu mai suporţi şi ai da totul să găseşti resurse de a merge mai departe. Pe lângă psihanaliză, religia este celălalt element la care recurge cuplul din Ana, mon amour. Scenariul introduce, nu fără o doză de umor, credinţa populară că salvarea poate veni dinspre biserică. Însărcinată în nouă luni, Ana stă la coadă la moaşte alături de socri, ceea ce pe Toma îl face să exclame: "sunt doar nişte oase, poate te alegi şi cu o hepatită". Cu toate astea, merge şi el la duhovnic pentru a primi sfat şi învăţătură creştină. Preotul este Vlad Ivanov, care adoptă un limbaj atipic pentru o faţă bisericească, şi care, cu un zâmbet hâtru în colţul buzelor îl întreabă mai întâi ce ţigări fumează şi îi demonstrează, matematic, cât de mult şi inutil cheltuie pe acest viciu.
E greu de spus dacă salvarea ar trebui să vină de la Cel de Sus sau de la psihanalist. Ana a căutat salvarea în Toma şi pentru o vreme a găsit-o. Toma a crezut că ajută medicamentele şi pentru o vreme a fost convins că iubirea învinge tot. Ana, mon amour nu este un film romantic sau confortabil. Nu dă răspunsuri. Poate funcţiona ca terapie de cuplu doar dacă credem că salvarea vine din noi înşine, nu din exterior.
Ana, mon amour a câştigat în 2017 Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin pentru cea mai bună contribuţie artistică (pentru Dana Bunescu, montaj) şi rulează în cinematografele din România din 3 martie 2017.