15 - Sergiu, ultimul dinozaur

Înaintea lansării pe marile ecrane a ultimei sale creaţii, Sergiu Nicolaescu şi-a luat măsuri de precauţie împotriva previzibilelor cronici proaste, pretextând că nu-l interesează succesul de critică, ci cel de public. Altfel spus, regizorul a intenţionat să le dea peste nas comentatorilor atât de nedrepţi cu opera sa, spunându-le: „Dacă voi nu mă vreţi, poporul mă vrea!". Şi, ca să asigure că poporul îl vrea, Nicolaescu (care recunoştea recent că-şi face mereu casting-ul din auzite – sau, aş spune eu, după ureche) le-a inclus în distribuţie, pentru bărbaţi, pe trei dive ale momentului (Ioana Moldovan, Daniela Nane şi, nu în ultimul rând, debutanta Mihaela Rădulescu) şi, pentru femei, pe Cristi Iacob (care, ca reţeta să fie completă, cântă aici versuri porcoase şi apare gol sub duş). În plus, scenariul, semnat de scriitorul D.R. Popescu şi de Nicolaescu însuşi, duce şi mai departe tendinţa telenovelizatoare din Orient Express (cel mai popular film românesc al anului trecut), plasând-o de această dată pe fundalul evenimentelor din decembrie 1989 şi, într-un plan secund, în zilele noastre.

Cele trei „graţii" menţionate mai sus sunt în film vajnice muncitoare comuniste, care, fără să-şi dea prea bine seama ce se întâmplă în jurul lor, nimeresc în toiul revoltelor din Timişoara. Imola (Ioana Moldovan) este însărcinată cu marinarul Marinică (Cristi Iacob), pe care îl aşteaptă s-o ia de nevastă înainte de naşterea copilului. Aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, Marinică primeşte un glonţ în burtă, iar doctorii îl cred mort. Pentru a şterge urmele masacrului săvârşit de soldaţi, autorităţile comuniste decid să transporte, într-un camion frigorific, 43 de cadavre (sau, după Nicolaescu, 42 de cadavre şi un rănit inconştient, purtător al numărului 15) între Timişoara şi Bucureşti, pentru a fi arse în Crematoriul „Cenuşa". Aici, regizorul ne pune pe tavă happy-end-ul dorit de mulţi: îl vedem pe Cristi Iacob evadând, sărind pe un tren de pe podul Basarab, salvându-se din faţa gloanţelor şi de la înec, mai ceva ca Nicolaescu pe când era tânăr şi comisar, pentru a ajunge într-un final să se însoare cu iubita sa, în faţa fetiţei nou-născute.

Fetiţă?!? Aici ne dăm seama că nu e ceva în regulă. Irenne (Maia Morgenstern), reporter francez, venise în România de azi pentru a găsi un băiat de 15 ani, numit simbolic Cristu şi născut în Catedrala din Timişoara în timpul revoluţiei. Normal, Marinică doar visa, în realitate el va fi incinerat de viu. De ce nu se împotriveşte, în condiţiile în care are un pistol la îndemână, asta doar scenariştii ar putea să ne explice. În secvenţa morţii sale, Nicolaescu reuşeşte să ajungă pe culmile penibilului: în ultimele clipe, eroul vede o icoană (într-un crematoriu comunist!), iar o lumină divină se pogoară asupra sa din... cuptor. Tot privind o icoană se stinge şi Imola, în mijlocul Catedralei, după naşterea copilului. Care copil, ajuns pe străzi, va găsi, după 15 ani, medalionul purtător de noroc al tatălui său („coincidenţă" cum nici în cele mai proaste telenovele nu prea mai vezi). Şi, pentru a pune capac la toate, în final aflăm că şi franţuzoaica Irenne a avut un băiat, care în urmă cu 15 ani a murit într-un accident de maşină, fapt pentru care ar fi vrut să-l înfieze pe Cristu. Dacă l-ar fi găsit, desigur. Lanţul coincidenţelor se încheie, avionul decolează spre Paris, sub privirile pierdute ale unui maidanez ca vai de el, iar noi răsuflăm uşuraţi că am trecut cu bine şi de acest film al lui Nicolaescu. Tot ce mai putem spera este ca 15 să rămână ultimul rebut realizat (şi) cu banii noştri şi semnat de unul dintre ultimii dinozauri ai cinematografiei noastre.