La un moment dat, Marinică (Cristi Iacob), care a fost rănit, se trezeşte printre cadavre, într-un camion frigorific aflat în drum spre un crematoriu. Încearcă să scape, dar rana şi frigul par să-l biruie. Şi totuşi nu. Cînd camionul ajunge la destinaţie, Marinică îşi adună ultimele puteri şi: 1) dă iama în securişti, care cad ca nişte păpuşi de cîrpe; 2) sare acrobatic peste un gard; 3) prinde un tren sărind pe el din mers (din locul indicat de un taximetrist care pare obişnuit cu clienţii care prind trenuri în felul acesta); 4) la Timişoara se întîlneşte întîmplător, în stradă, cu două bune prietene (Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane), şi tustrei se prefac morţi atunci cînd se trage asupra lor; 5) legat de picioare şi aruncat în Bega, scoate un briceag, îşi taie legăturile, îşi salvează prietenele şi ajunge la iubita lui (Ioana Moldovan) la timp ca s-o ia de nevastă şi ca să-i facă lugu-lugu copilului lor nou-născut.
Nici nu ştiu ce-mi place mai mult: faptul că Nicolaescu n-a rezistat ispitei de a introduce toate parascoveniile astea în ceea ce se dorea a fi o dramă realistă pe fundalul Revoluţiei; sau faptul că, anticipînd asemenea obiecţii, a crezut că le parează dacă ne dezvăluie că totul fusese un vis. Mamă, ce ne-a tras-o! Cu agerimea-i binecunoscută, ne-a devansat obiecţiile. Şi-a făcut încă o dată damblaua. Cum era să nu şi-o facă? Nu de-asta a vrut să facă film despre Revoluţie - ca să-l pună pe Marinică să sară pe trenuri şi să facă pe mortul? Nu de-asta a vrut să facă film în general - ca să continue un program de activităţi iniţiat cîndva pe terenul de joacă? Ce destin norocos a avut! Nu orice copil mare are noroc cu un regim naţionalist şi totalitar capabil să mobilizeze resurse considerabile pentru a-i asigura condiţii de joacă (cu condiţia ca joaca respectivă să fie totodată şi lecţie); şi nu orice copil mare are noroc cu o cultură populară supusă la multe privaţiuni şi, prin urmare, aflată în mare nevoie de un John Ford al ei, de un James Bond al ei, de un Charlton Heston al ei (cu atît mai bine dacă se întîmplă să fie una şi aceeaşi persoană). Legenda lui Nicolaescu e genul de glumă proastă pe care o poate produce o cultură pop ce funcţionează zeci de ani în condiţii perverse, iar respectul pe care continuă să-l inspire este perversitatea supremă. "Maestrul incontestabil al filmului românesc revine cu o nouă provocare", scria în materialul publicitar.
În fine, sugestia că o muncitoare din România anilor '80 putea să-şi întreţină un look atît de glamoros ca al Mihaelei Rădulescu este destul de provocatoare (ce le-a mai trebuit revoluţie dacă le era atît de bine?), deşi mai puţin amuzantă decît bănuiala că, pentru Mihaela Rădulescu, look-ul din acest film a reprezentat o probă eroică de modestie, o renunţare totală la vanitate de dragul unui rol. Bravo ei, deşi nu i-ar fi stricat să se asigure că "rolul" era chiar un rol. E simplu: dacă singurul tău rost în film e să stai pe lîngă eroină (Moldovan), ca să nu se simtă singură în cadru, atunci nu ai nici un rost în film. E valabil şi pentru postul de "eroină": dacă o dată cu acest post nu iei în primire decît o burtă de gravidă şi o moarte tragică, e cazul să te gîndeşti dacă postul merită acceptat.
S-a spus că, oricît de prost e filmul pe care l-a făcut Nicolaescu, actorii s-au comportat onorabil. Da, cei care au refuzat să apară în el. Nu cei de pe ecran: nu Iacob, nu Moldovan (care se aruncă asupra şansei de a face toate chestiile - plîns, dat ochii peste cap etc. - din care se zvoneşte că ar consta marea artă interpretativă) şi nu Maia Morgenstern (care, în rolul unei ziariste franceze revenite în România după 15 ani, supracalibrează într-un asemenea hal încît transformă un sărut de rămas-bun într-un fel de pantomimă smucită despre viaţa unei sfinte printre leproşi). Morgenstern are o lungă discuţie cu Vladimir Găitan şi Constantin Cotimanis (doi parlamentari) despre ce s-a schimbat şi ce nu s-a schimbat în aceşti 15 ani: miliardari de carton, guvernele hoţilor, cinismul Occidentului, biata ţărişoară - Nicolaescu şi co-scenaristul său, D. R. Popescu, le iau la învîrtit pe toate. Praf le fac. Doamnă, domnilor, lăsaţi-mă să vă spun un lucru care nu s-a schimbat: Nicolaescu face filme pe subiecte mari. Orice aţi crede acum despre Revoluţie, imaginile ei au o putere (fie ea şi tragi-comică) dărîmătoare. Ar fi mare păcat să se amestece, chiar şi-n mintea unui singur spectator, cu imaginile lui Nicolaescu.