15 ani de la revoluţie şi doar cinci filme mai târziu, atâtea câte făcea pe timpuri într-un an, doi, apare pe ecrane ceea ce părea cel mai ne-nicolaesc film, 15. După ce a refăcut execuţia mareşalului şi a cârmaciului, acum e timpul revoltei timişorene. Un marinar, trei femei (şi poate una singură), trei sticle de whisky (Johnny Walker, fără gheaţă), trei maşini Lada cu număr rusesc, un Trabant, un tir Comtim, un pistol ca un red herring, Tab-uri şi soldaţi cu baionete, miliţieni şi securişti, manifestanţi adică figuranţi cât cuprinde, adică un film de Sergiu Nicolaescu, aşa cum nu mă aşteptam după cinsprezece ani, sau aşteptam acum 15 ani, dar mai bine mai târziu decât deloc.
Scenariul e semnat de Nicolaescu cu D.R. Popescu, dar story-ul s-a schimbat cu un episod din prezent care leagă firul narativ, şi încă câteva contaţii ascunse... poveste în poveste, cu flashback de azi cu conotaţii critice la ieri într-o reconstituire costisitoare, minuţioasă, bonus... un omagiu adus „comisarilor" şi filmelor sale d'antan. Plus (sau minus) o lipsă totală de pe ecran a actorului S.N. după prestaţia călare din faţa Orient Express-ului. Actori din alte generaţii şi noi la „senatorul filmelor": Cristi Iacob (care e foarte bun şi la chitară, şi la băut şi la bătut, la făcut pe mortul şi la alergat şi cascade) şi un careu de dame (Maia Morgenstern, Daniela Nane, Ioana Moldovan, Mihaela Rădulescu).
Filmul are detalii scenografice interesante (casa de la Timişoara, cârciuma de la Constanţa, talciocul, fabrica), momente detaliu-rechizitoriu (zborul peste vilele înzăpezite ale milionarilor în dolari, o prezenţă a animalelor şi copiilor de pripas), un anumit stil realist şi jurnalistic, cu implicarea de film politic de anii şaptezeci (Francesco Rosi, Costa Gavras). Best of the best, drumul cadavrelor şi incinerarea, care face cu ochiul şi dă cu tifla Listei lui Schindler, şi mai ales un truc Brazil(ian), (unii au zis Femme fatale, sau 25th hour dar nu uitaţi refrenul Brazil, Brazil), a enşpea conotaşie a lui 15, adică cele cinsprezece minute de auto-omagiu, auto-referenţiale, despre care deja am scris prea mult ca să te ia prin surprindere aşa cum am păţit noi. Nu m-a păcălit nimeni anul ăsta pe ecran în felul ăsta, aşa că bravo lui Don Sergiu....