Suplimentul de cultură / octombrie 2005
15
Cînd aveam vreo nouă ani, l-am văzut la Magazinul Universal "Dumbrava" din Sibiu pe Sergiu Nicolaescu. Am intrat în fibrilaţie. Am mobilizat-o pe sora mea, am plantat-o pe maică-mea, am fugit să cumpărăm carneţele de 80 de bani şi l-am prins chiar înainte să dispară pe scara rulantă. După ce ne-a dat cîte un autograf, m-a mîngîiat pe cap şi a rostit cu drăgălăşenie măgulită - "Copii...". Cine ar fi crezut că o să ajung să scriu despre Sergiu Nicolaescu? Am şi rătăcit carneţelul.

Azi mă uit la unele dintre filmele lui cu nostalgie pentru copilăria mea. Nu mai sînt de mult fan Sergiu Nicolaescu. Ce ştiam eu la nouă ani despre Mircea Săucan, despre Lucian Pintilie şi despre alţii, despre compromisurile pe care trebuia să le accepţi pentru a fi lăsat să faci filme? Eram o mucoasă. Ce-mi spunea mie cuvîntul "propagandă" cînd recitam şi chiar compuneam poezii cu Ceauşescu şi partidul?

Azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut

Sergiu Nicolaescu însă mai face filme. El a fost şi a rămas un răsfăţat al regimurilor politice. Revoluţia a fost pentru el un reper biografic, trăit ca atare, în vîltoarea evenimentelor. Odată înfiinţate concursurile de finanţare de la stat, a continuat să primească bani publici pentru proiectele sale. A avut, ce-i drept, şi public, nostalgici probabil, unii ca mine. Dacă la Orient Express m-am amuzat, la 15 n-a mai fost chiar la fel. Mai întîi pentru că filmul e mai coerent decît precedentul, apoi, pentru că e un film despre Revoluţia de la Timişoara şi nu mi se pare firesc ca două persoane care au fost pe val în vechiul regim - Sergiu Nicolaescu şi D.R. Popescu - să scrie un film despre morţii de la Timişoara. De altfel, motivaţia cineastului e vagă. El spune în caietul de presă şi că filmul e o dramă, o poveste de dragoste care are pe fundal Revoluţia de la Timişoara, că nu vrea să dezlege misterele Revoluţiei, dar şi că filmul e un document.

În prim-plan se află, care va să zică, povestea de dragoste dintre timişoreanca Imola (Ioana Moldovan) şi marinarul Marinică. Sîntem în decembrie '89 şi Marinică, abia ajuns în ţară, se urcă în trenul de Constanţa-Timişoara. Imola e gravidă, iar el vrea s-o ia de nevastă. Pînă la Timişoara bea şi cîntă la chitară & din gură. Odată ajuns aici, treaba se schimbă. Începe Revoluţia. Oamenii umblă pe stradă ori stau pur şi simplu pe trotuar şi, la un semn, gesticulează. Cînd Marinică, Imola şi cele două prietene ale ei (Daniela Nane şi Mihaela Rădulescu) merg la maternitate, Marinică e împuşcat pe treptele spitalului. Multă vreme îl credem mort, pentru că trece ceva timp - la morgă, în camionul frigorific ce-l duce alături de alte 42 de cadavre la incinerat - pînă începe să mişte. Deci nu e mort. Recunoscînd maşina (probabil după bucata de porc agăţată de tavan) ca fiind cea a unei cunoştinţe, Marinică bate în pereţi, strigîndu-şi amicul. Are apoi un vis în care fuge, face o cascadorie sărind pe un tren, ca în filmele lui (şi cu) Sergiu Nicolaescu, ajunge la Timişoara în miezul unei demonstraţii, face o altă cascadorie, sărind în Bega, ajunge în fine la Catedrală şi se însoară cu Imola. Dar nu e decît un vis. În tot acest timp, Imola şi prietenele ei au bîntuit agitate de-acasă la spital, iar acasă, iar în oraş - şi Imola e cît pe ce să fie împuşcată pe treptele Catedralei şi naşte înăuntru, murind pe urmă (observaţi planul religios!).

Marinică sfîrşeşte ars de viu, într-o secvenţă destul de impresionantă, filmată chiar la crematoriul "Cenuşa" (unde s-au ars morţii de la Timişoara), dar care e sabotată de afirmaţia unuia dintre incineratori care, imediat după ce închide uşa, spune:"Bă, ăsta era viu!".

Filmul are şi un plan al prezentului, în care o jurnalistă franceză de origine română (Maia Morgenstern) revine în ţară, la 14 ani după Revoluţie, pentru a da de urma unui copil născut în Catedrală. E normal să ştim despre cine este vorba. Acest copil se află chiar în canalul în care securiştii au aruncat cenuşa tatălui, dar copilul nu se arată la faţă, lăsînd secretul ocultat. Mai reţinem din discuţia jurnalistei cu doi senatori că în România e acum plin de vile, de "miliardari de carton" şi de "politicieni de tarabă". E plin şi de cîini, care apar nu de puţine ori, fără legătură cu acţiunea (o trimitere poate la zicala "sat fără cîini").

Filmul se termină cu jurnalista plecînd de pe Otopeni (insert cu capul unui cîine) şi cu copilul Imolei şi al lui Marinică intrînd în posesia medalionului cu Sf. Gheorghe, pe care tatăl l-a înghiţit înainte de a fi ars.

Scriind aceste lucruri m-am convins că Sergiu Nicolaescu are dreptate. 15 nu e un film despre Revoluţia de la Timişoara.


Regia: Sergiu Nicolaescu Cu: Cristi Iacob, Ioana Moldovan, Maia Morgenstern, Mihaela Rădulescu

1 comentariu

  • filmul 15
    Laurentiu Rogojan, 31.01.2020, 21:52

    film bun

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus