Secretul traseului efervescent al textului stă în tema sa ultra-actuală: un adolescent singur la părinţi (de fapt, singur la mamă divorţată) abandonează plăcerile uzuale ale vârstei şi alege să citească realitatea exclusiv prin grila Bibliei mototolite pe care o poartă în buzunarul din spate al pantalonilor şi din care citează non-stop. Un tânăr care alege să se auto-fanatizeze, fără a "beneficia" de aportul vreunui anturaj care să-l îndemne la asta.
Confecţionându-şi un profil de călugăr ce alege să-şi trăiască pustia la oraş, Venya (jucat impecabil de un Pyotr Skvortsov cu alură de dark rock-star) e în război declarat atât cu mirenii, cât şi cu biserica, contestându-i şi ridiculizându-i în egală măsură atât pe profesorii de ştiinţe reale, cât şi pe cel de religie. Asemeni modelului de Christ de la care se revendică, îngăduie, totuşi, alături de el, un ucenic, pe Grigori, coleg de clasă, care are un defect locomotor din naştere, motiv de ironii şi agresiuni fizice din partea fetelor şi, respectiv, băieţilor de aceeaşi vârstă.
Din păcate pentru el, dar şi pentru fineţea scenariului cinematografic, Venya citează trunchiat din Biblia, după cum tot trunchiat înţelege prietenia cu Grigori, luînd din ambele fix elementele care îi alimentează furia şi fiind orb la toate celelalte nuanţe.
Şubrezenia personajului aparent principal se developează mai ales în oglindă cu cel al profesoarei de biologie Elena (impresionantă, Viktoria Isakova), care contrazice, mai întâi cu amuzament, apoi cu crescândă încrâncenare, ascensiunea ideilor lui Venya, ascensiune a cărei spirală cvasi-ne-controlată ajunge să cuprindă în epicentrul ei toate cadrele didactice ale şcolii şi pe mama tânărului. Portretul de plan secund al imaginarului colectiv rusesc contemporan (asemănare teribilă cu cel mioritic) îi reuşeşte de minune lui Serebrennikov. Într-o massă de indivizi incapabili să-şi articuleze propriile idei şi credinţe într-un sistem de gândire autonom, pseudo-ideologia inventată de furorile misterioase ale unui tânăr solitar pătrund că în brânză.
Profesoară de biologie e însă un adversar redutabil. Şi, deşi, pare că şansele ca raţiunea femeii ce alege să urle, demascând mascarada, nu are nici o şansă să triumfe, finalul (M)ucenicul-ui răstoarnă calculele hârtiei. Şi rescrie întreaga istorie a filmului. Cine e, până la urmă, adevăratul mucenic, adevăratul om care suferă, care se sacrifică pentru ideile sale? Cine crede cu adevărat în ceva (de pildă, în justeţea unei societăţi construite pe raţiune şi toleranţă)? În caz de perspectiva creştină, cine e Iisus-ul care se va răstigni pentru a salva omenirea de păcatele gen prostie, obscurantism, intoleranţă?