15 ani s-au scurs de la revoluţie şi până la momentul în care se petrece filmul de faţă, ani în care Sergiu Nicolaescu a comis patru filme sub-mediocre (Oglinda, Punctul Zero, Triunghiul morţii, Orient Express- mă rog, trei şi jumătate, de la Oglinda am ieşit la pauză) şi o mulţime de gafe mediatice, de la apariţii în talk-show-uri penibile la caraghioslâcuri senatorial / legiuitoare şi de la declaraţii sforăitoare la jurizări cel puţin suprinzătoare. În paranteză fie spus, pe mine nu mă interesează politicianul Nicolaescu, oricare ar fi păcatele lui – în fond Ken Loach e comunist iar Leni Riefenstahl a bătut palma cu naziştii şi asta nu împiedică pe nimeni să le aprecieze creaţia. Fac deci abstracţie de aventurile politice, privesc aventurile filmice... şi drace!, mă trezesc că, spre deosebire de cineaştii sus-numiţi, în ultima vreme nu-i nimic de apreciat. Un bob zăbavă.
15 se referă şi la distanţa dintre flashback şi prezentul continuu şi vârsta unui copil pierdut şi la numărul de ordine al unui cadavru viu... dar presupun că subiectul e arhicunoscut, iar dacă nu, cu atât mai bine. După ani şi ani în care filmele lui Sergiu Nicolaescu erau populate doar de nemuritori, luptători, miliardari, mercenari, legionari, comisari şi Jean Constantin, regizorul încearcă o fentă şi ne propune "trei femei" (cine a văzut clasicul omonim al lui Robert Altman le va "citi" cum se cuvine) şi un marinar, prinşi pe picior greşit în Timişoara lui '89, a căror poveste cu parfum de Dr. Jivago e "împachetată" de ancheta unei franţuzoaice determinate. Sigur că obsesiile "generalului" Nicolaescu pentru scene cu figuraţie babană (soldaţi, popor, TAB-uri) sunt prezente la apel, şi sigur că povestea are partea ei (zdravănă) de momente inutil/embarasante (din ciclul "să râdem cu Cotimanis", "fraţii Marx în Trabant" etc.), şi sigur că jocul actorilor e inconsecvent (sunt blând, ştiu), şi sigur că ritmul e cel puţin inegal, DAR... spre deosebire de "operele" menţionate mai sus, filmul e relativ fluid, posedă un story simplu, direct şi cât se poate de "gripping" şi, pe alocuri (vezi destinaţia cenuşie), e chiar emoţionant. Pe deasupra, copilul din regizor e din nou la datorie – îl simţi călcând peste cadavre (la propriu) şi grăbindu-se să ajungă la scenele tari (sunt două, rimează perfect şi re-confirmă fascinaţia pentru morbid a lui Nicolaescu) întocmai ca un jucător de şah care îşi doreşte atât de mult regina încât dărâmă pionii de pe tablă cu
mâna-i tremurând înfrigurată.
Sunt deci tentat să acord clemenţă pentru stângăciile (inerente şi dese, din păcate) scenaristic/regizorale şi sunt nevoit să-mi scot pălăria, mai ales la finalul actului 2 (transportul spre crematoriu), a cărui finalitate crâncenă (pe care un Spielberg, de exemplu, n-a îndrăznit-o şi pe care eu nici măcar n-am sperat-o) e doar amânată de o secvenţă fabulos/manipulatoare (să ridice mâna cine n-a muşcat momeala) şi cât se poate de autoreferenţială (vezi săritura pe tren şi salutul de rigoare), secvenţă care nici nu mai contează dacă e inspirată sau nu din The 25th hour sau Femme fatale. Da, ştiu, chelesc... Ceea ce nu mă împiedică să pomenesc schimbul de replici antologic ("Tu eşti Cioacă?! Eu sunt Ciucă, grijania mă-sii de viaţă!!!") care poate constitui în sine o definiţie perfectă a României, atunci şi acum...
15 minute după ce am ieşit din sală m-a apucat o poftă nebună să mă ciondănesc cu cei pregătiţi să dea cu Sergiu Nicolaescu de pământ coute que coute. Să vezi drăcie – se făcea că eram singur.
Notă: O variantă extrem de prescurtată a acestui articol a apărut în revista Apropo TV de luni 24 octombrie.