Documentarul Austerlitz, al lui Sergei Loznitsa, este unul atipic, nu atît prin modalitatea de realizare, cu mare atenţie pe caracteristicile vizuale, cît mai ales prin cele trei obiective îngemănate la care subscrie: are un mesaj clar de transmis, are un loc istoric de descris, şi are în centrul său oamenii de azi, nu locul.
Jocul creativ al documentarului de faţă este unul vizual. Camera ne poartă pas cu pas în interiorul lagărului, dar nu lagărul este subiectul, ci oamenii. Iar acest lucru este subliniat subtil, prin framing. Camera este statică şi înregistrează scurgerea vizitatorilor de la Dachau şi Sachsenhausen. Aparent nu se aud voci, dar ele sînt acolo, le simţi, decelate într-un mod inventiv, fără a opera însă vreo modificare post-procesată a realităţii. Realitatea rămîne acolo, vie, aşa cum a fost ea înregistrată. În prima treime, adică 25 de minute, camera se joacă cu ochii spectatorului. Nu sînt schimbate unghiurile. Dimpotrivă, paşii spre măruntaiele lagărului sînt puţini. Ceea ce se schimbă sînt oamenii. Şi deschiderea diafragmei, de regulă mică, dar intercalată uneori cu secvenţe cu o focalizare mai în adîncime, ceea ce face schimbarea permanentă a oamenilor încă şi mai acută. Ferestrele, zidurile, porţile, coridoarele, stîlpii generează cadre (frame-uri) în care este plasată acţiunea. Acesta este elementul ingenios al primei treimi a filmului, utilizat însă intensiv şi în restul documentarului. Este vorba de sublinierea importanţei prezentului, viu şi necondiţionat, ci doar încadrat, de trecut. Este de altfel modul de a construi acel mesaj principal al filmului ce mi-a sărit mie în ochi: trăim azi, iar "ieri" este doar o experienţă din care învăţăm. Aparenta absenţă a vocilor şi filmarea alb-negru accentuează ideea.
Povestea Austerlitzului este introdusă şi ea într-un mod non-standard, folosind de astă dată vocile oamenilor. Mai exact ale ghizilor. E vorba doar de voci, fiindcă altfel ghizii sînt mai degrabă sugeraţi decît arătaţi. Acesta devine laitmotivul părţii a doua, unde importanţa vocii ca element al prezentului, vorbind despre trecut, este pusă în evidenţă de absenţa legăturii explicite dintre voce şi trupul ce o produce.
Iar vocile vin, de undeva de pretutindeni, în varii limbi, ca un anunţ al globalizării nude, sau poate al umanităţii în însăşi esenţa sa. Utilizarea spaniolei ca element introductiv al istoriei lagărelor subliniază nevoia de abordare a relaţiei cu trecutul din afara populaţiilor direct implicate în al Doilea Război Mondial. Accentele aduc în prim plan americani şi englezi, germani şi austrieci. O rafinare ce se suprapune peste mozaicul lingvistic preexistent.
În primele două treimi ale filmului, bluzele, tricourile, ochelarii de soare şi camerele foto - fie ele şi ataşate telefoanelor - definesc oamenii şi devin vedete ale filmului. Camerele sînt plasate la înălţimea potrivită pentru a le scoate în evidenţă. Arareori sînt observaţi ochii, sau chipurile. De fapt, a pune accentul pe oameni nici nu ar fi fost posibil fără a avea acordul formal al participanţilor, în fapt puzderia de vizitatori de la Dachau şi Sachsenhausen. Dar documentarul nu este unul regizat, din punctul de vedere al pregătirii prealabile a celor ce apar în imagini. Dimpotrivă, aceştia sînt vizitatori obişnuiţi ai celor două locuri. Prin urmare, asistăm la un fel de defilare a unor oameni fireşti, reali, palpabili, numeroşi, ce se preumblă prin faţa camerei de filmat în ritmul lor natural. Sunetul paşilor pe deasupra solului prăfos, scîrţîitul pietrişului, ciripitul de păsărele sau cîntecul greierilor se suprapun pentru murmurul de fundal al vocilor şi par exacerbate mai ales în ultima treime.
În partea a treia, apar şi chipurile ghizilor, de regulă oameni tineri, degajaţi, vorbind simplu despre crimele naziste, ca mod de informare, căutînd să explice reacţiile torţionarilor şi ale victimelor prin a pune turiştii în faţa trăirilor celor din urmă cu 70 de ani.
Iar documentarul se încheie, previzibil, cu turiştii ce părăsesc lagărul.
Modul de realizare este tipic pentru Sergei Loznitsa. Îl regăsim în Maidan (2014) sau în Lumina Nordului / Northern Light, documentarul din 2008 despre Karelia. Filmări ale oamenilor normali, neregizate, fără un scenariu prealabil (în Maidan şi în Austerlitz), dar atent pregătite prin amplasamentul camerei de filmare. Dialogul este accidental, accentul fiind pe imagine. După gustul meu însă, Austerlitz este prea lung: mesajul poate fi transmis în exact acelaşi mod în 30-40 de minute. Restul cadrelor devin redundante, chiar dacă fiecare în parte este interesant în felul său.
(Bogdan Voicu este profan în ale filmului şi sociolog de profesie.)
Austerlitz (Germania, 2016) este programat la Bucureşti la Cinema Muzeul Ţăranului - Studioul "Horia Bernea", vineri, 5 mai 2017, ora 18:30 şi la Iaşi la Casa de Cultură "Mihai Ursachi", vineri, 14 mai 2017, ora 15:00
Cea de a XXI-a ediţie a FFE 2017 se desfăşoară în Bucureşti (4 - 11 mai 2017), Iaşi (12 - 14 mai 2017), Tîrgu Mureş (19 -21 mai 2017), Gura Humorului (19 - 21 mai 2017) şi Timişoara (26 - 28 mai 2017).
Programul complet: ffe.ro/2017//2017/programfilme.
Detalii suplimentare despre film: ffe.ro/2017//2017/programfilme/austerlitz/