Tonul general al filmului este amar, deziluzionat: "Revoluţia" nu mai interesează decît ca prilej de comemorări oficiale şi, cum spuneam, de "bilanţuri" în presă. (Sau ca subiect de film - vezi 15.) România de acum a devenit o ţară-a-nimănui, asemeni copiilor abandonaţi prin canale, o ţară a contrastelor sociale în care cei cu mînă lungă fac legea, iar corupţia se măsoară în oferta de şpăgi şi omerta generalizată: cei care au fac ciocu' mic, refuzînd să răspundă de unde au, iar cei care n-au stau cu botul pe labe, înfrînţi de "sistem". Nimic nou. Decît că o spune Sergiu Nicolaescu - actor al Revoluţiei şi senator al Tranziţiei. Dar această punere în oglindă a celor două Românii (cea falsă a lui Ceauşescu şi cea "adevărată" a lui Iliescu-Constantinescu-Băsescu) este, dramaturgic vorbind, disproporţionată: deşi filmul începe în prezent, odată cu trimiterea jurnalistei (Maia Morgenstern, extrem de expresivă cînd face poze din elicopter) pe urmele copilului născut în catedrala din Timişoara, întoarcerile în timp, în decembrie 1989, la povestea lui Marinică (Cristi Iacob, care şi cîntă), sînt atît de frecvente şi de lungi încît spectatorul are senzaţia, adesea, că începutul a avut doar rol de "copertă". Nici asta nu e adevărat, căci revenirile în prezent au loc, totuşi, din cînd în cînd; este însă imposibil de spus de ce în anumite momente şi nu în altele. Funcţia dramatică a "contrapunctului" pare să fie, mai degrabă, efectul unui hazard de montaj.
Imola (Ioana Moldovan, lăcrămoasă) trăieşte, aşadar, la Timişoara, împreună cu colegele ei de fabrică, şvăboaica Hilde (Mihaela Rădulescu, mămoasă) şi Nina (Daniela Nane, irosită), într-una din acele case bănăţene care seamănă cu versiunea locală a locuinţelor neorealiste: o clădire aproape neverosimilă, cu o intrare gen "turn" şi cu două şiruri de coridoare exterioare, de o parte şi de alta, care dau în curtea interioară a imobilului. Această locaţie este cel mai interesant lucru din film - o "implantare în peisaj" care are toate datele autenticului: eşti convins, de cum o vezi, că în acea casă chiar au trăit nişte oameni. Al doilea lucru interesant din film este prezenţa patrupedelor: cîini şi pisici, mulţi cîini şi pisici, apar - în răstimpuri - în cadru, parcă spre a ne aminti că mai există ceva viu şi adevărat în această poveste... Din păcate, nici Sergiu Nicolaescu, nici "încercatul" său scenarist, prozatorul D.R. Popescu, nu par să-şi fi dat seama că atît casa bănăţeană, cît şi animalele domestice prezente în film sînt adevăratele vedete ale filmului şi că ar fi meritat o dramă animalier-locativă pe măsură: patrupedele sînt reduse la un rol "decorativ" (sau simbolic? e greu de spus), contemplînd mute povestea pe cale de desfăşurare, în timp ce fabuloasa casă bănăţeană (care ar trebui să facă, iute, obiectul unei restaurări UNESCO!) pare să alunge, sistematic, personajele filmului...
Din fericire, nu acelaşi lucru se poate spune despre film: 15 este un film de maturitate - una din cele mai irezistibile comedii despre "Revoluţie"! -, care trebuie văzut ca să fie crezut. Şi nici măcar atunci.