La silence de la mer - rezistenţa prin tăcere la TIFF, 2017

Răsfăţat de atâţia ani cu un festival de film important precum TIFF-ul, clujeanul băţos a devenit şi cârcotaş. Ba sunt prea multe filme cu homosexuali, ba de la un an la altul festivalul e tot mai slab, spune el sastisit. Neîncrederea în noua producţie de filme se manifestă mai ales la început de festival, când oferta (noua recoltă) se publică în AperiTIFF. Cinema-ul a luat-o rău de tot pe arătură şi nu e niciun semn că lucrurile se vor îndrepta. Comedii forţate, filme cu buget mic, cineaşti cu biberon, cinematografii neieşite din starea larvară, amatori strânşi cu grebla de pe urma recoltelor bogate de altădată. Strâmbarea din nas acoperă nemulţumirea pretenţioşilor fără acoperire! Şi atunci ce faci? Alegi moda retro, prezentă sub forma retrospectivelor, a medalioanelor ce vizează premiul pentru întreaga carieră, adică proiecţii ce glorifică cineaşti intraţi în conul de umbră al uitării.


Ediţia din 2017, a şaisprezecea, a adus în faţă personalitatea unui regizor francez uitat sau de-a dreptul necunoscut publicului larg românesc. Este vorba despre Jean-Pierre Melville. Aşa că am ales din prima zi să văd Le silence de la mer / Tăcerea mării (acest titlu poetic aplicat unor dramatice tensiuni, ce ascund o uriaşă forţă acvatică latentă). Un film din 1949, alb-negru. Şi nu mi-a părut rău că l-am ales. Dimpotrivă, am redescoperit inteligenţa artistică a înaintaşilor, adică un film de debut construit cu rigoare de maestru, cu simţ al măsurii şi al încadrării scenelor. Şi într-adevăr, filmul lui Melville transmite tăcerea Franţei sub ocupaţie prin doar două personaje, un bătrânel şi nepoata lui, care găzduiesc, prin forţa împrejurărilor, un ofiţer german în casa lor, pe Werner von Ebrennac, exemplar interpretat de Howard Venon. Ofiţerul german este un tip rafinat, muzician, ajuns, tot prin forţa împrejurărilor, în postură de ocupant brutal, urât de localnicii unui sat francez. El e un reprezentat al "rasei superioare", ce mi-a amintit de stilatul colonel german von Waldheim interpretat de Paul Scofield, din filmul The Train din 1964 al lui John Frankenheimer.

Intrusul ofiţer german se lansează într-un lung monolog, timp de 6 luni cât locuieşte în casa celor doi, din care se înţelege cât de mult preţuieşte cultura franceză şi încearcă să insinueze apropierea posibilă dintre părţile ostile pentru moment din cauza războiului. Avansează chiar spre exemplul mitizat frumoasa şi bestia, spunând că frumoasa, poate nepoata care nu se opreşte din croşetat, poate simbolul întregii naţiuni franceze, se va îndrăgosti de bestia urâtă de toată lumea din jur pentru că le-a cotropit ţara. Naratorul, bătrânul care fumează pipă fără încetare, rezervat, îl apreciază în secret pentru gradul de înţelegere al situaţiei în care l-a pus războiul ca individ cultivat. Dar, în timpul unei permisii la Paris, ofiţerul german află intenţiile capilor hitlerişti de a distruge toată cultura franceză, de a-şi impune prin forţă civilizaţia lor, adică "paradisul pentru o mie de ani" tradus ca noi ordine care contravin ideilor sale. Va pleca pe front, lăsând în urmă amintirea unui om cum puţini au fost cei care au făcut parte din armata de ocupaţie a Franţei, dispuşi mai degrabă să omoare în loc să încerce coabitarea. La silence de la mer lasă o impresie puternică a rezistenţei prin tăcere în faţa duşmanului urât. Unchiul care fumează pipă, interpretat de Jean-Marie Robain şi nepoata care croşetează, interpretată de Nicole Stéphane, rămân statuare simboluri ale împotrivirii stoice, nonviolente, într-o tensiune fără cuvinte, impresionantă în sine.