iunie 2017
Festivalul TIFF 2017
Într-un mod ciudat prima parte a zilei s-a legat de un sentiment de curiozitate foarte copilăresc. N-am mai fost la Cluj până acum. Domnul care m-a luat de la aeroport (nu sunt sigur că era taximetrist) mi-a spus că "la Cluj şi grasele sunt mai frumoase şi porumbeii sunt mai frumoşi". O să-l cred. M-am plimbat foarte mult în zona centrală ca să încerc să-mi fac o hartă în minte să nu mai merg cu telefonul în mână non-stop.

Două doamne s-au pus lângă mine pe bancă şi am început să facem conversaţie despre festival, despre oraş, despre primar, despre Bucureşti. Cât eu răsfoiam o revistă cu programul au avut o discuţie despre filmul proiectat în deschiderea din 2 iunie 2017 în Piaţa Unirii (King of the Belgians / Regele Belgiei). Doamna cu ochelari spunea că filmul e un succes, că a citit undeva şi este o comedie, pe când doamna cu îngheţata vorbea despre o atmosferă specială. Le-am întrebat de un loc cu mâncare bună şi la preţuri de student şi mi-au recomandat două împinge-tava (nu că mâncarea n-ar fi bună, dar cât de student să par) şi un loc cu varză foarte bună "Păstăioase" despre care am auzit multe. Azi cred că merg să-l încerc. Tind să cred că sunt printre puţinii care n-au mai fost la Cluj aşa că nu mă apuc să-l mai descriu.

Alegerea filmelor la care să merg este printre cele mai solicitante lucruri de la TIFF. Deschid revista, mă uit la film, caut detalii despre film, revin la revistă, fac acelaşi lucru cu minim 10 filme, la cele care nu par atât de interesante pun un semn de întrebare, la restul pun semnul exclamării, realizez că pentru următoarea zi am doar exclamări, îmi aleg unul din intuiţie, tai alte patru căci nu mai pot ajunge la ele, încă mai am de ales dintre altele cinci.

Primul meu film la primul meu TIFF se numeşte Valea Păcii / Dolina Miru (regia: France Stiglic). Este din 1956 şi pentru mine a fost o experienţă. Doi copilaşi (o fetiţă din Germania şi un băieţel sloven) rămân orfani în urma bombardamentelor continue din cel de Al Doilea Război Mondial şi fug de la orfelinat pentru a ajunge în Valea Păcii, un loc fără de război. Cel mai important adaos la acest duo este un soldat american negru (John Kitzmiller, premiat în 1957 la Cannes). Cineva spunea la un moment dat că dacă vrem să ne dăm seama ce-i greşit în lume ar trebui să ne întrebăm copiii. Ei bine, copiii ăştia vorbesc foarte bine despre cum suntem afectaţi de război, atât noi, cât şi ei. Pe parcurs ne activăm acel muşchi al speranţei alături de un trio improbabil. Ce îmi place atât de mult este că în momentele când cei mici spun ceva legat de un subiect mare, folosesc o naivitate cu totul sinceră. Existau multe momente când lucrurile ar fi părut artificiale dacă nu erau construite cu atenţie.


În aceeaşi notă, am văzut Estiu 1993 / Summer of 1993, în regia: Carlei Simon (prezentă şi ea la TIFF), care a luat premiul pentru cel mai bun debut la Berlin 2017. În film vedem strădania micuţei Frida şi a celor din jurul ei să o integreze într-o nouă familie. Asemenea copiilor din filmul anterior fetiţa rămâne orfană, dar nu din cauza războiului. Mie acest film mi-a dat bătăi de cap în ceea ce priveşte perspectiva noastră asupra copiilor. Se poate spune că un copil este capabil de cruzime? Sau îi vom găsi scuza că este încă prea tânăr ca să-şi controleze sentimentele? Pe acelaşi principiu mă gândeam la adultul care fură un măr, dacă este bine îmbrăcat doar a fost neatent, dacă este prost îmbrăcat este hoţ. Concluzia este că există o singură vină (care în definitiv, nu se poate numi vină, mai mult nevoie) pentru care aproape toate personajele greşesc, nevoia de a fi iubite. Faptul că am văzut aceste două filme unul după altul m-a făcut să-mi pun nişte întrebări în legătură cu problemele copiilor şi lumilor în care trăiesc, ajungând la concluzia următoare: copiii de astăzi au mult mai multă libertate de alegere. Probabil există şi altele, dar aceasta este prima care mi-a venit în cap.


După acest film am mers la Gala de Deschidere a TIFF. Tudor Giurgiu vorbea, ciudat de relaxat în faţa a aproximativ 3.000 de oameni, făcând o trecere în revistă a celor mai interesante lucruri care se întâmplă în 2017. În spatele lui era un ecran uriaş, de 24 metri pe 13 metri. Pe acel ecran uriaş, trecând de la filme cu oameni mici la filme cu oameni mari (nu chiar), am văzut King of the Belgians / Regele Belgiei. Regizat de Jessica Woodworth şi Peter Brosens. Bine că mi-am amintit, înainte de film ne-au cântat Sirenele de la Marea Neagră. În film îl vedem pe Regele Belgiei (Peter van de Begin, prezent şi el la festival) încercând să ajungă acasă din Turcia, în Belgia. Cel căruia i s-a atribuit să facă un documentar despre rege are de-a lungul filmului intervenţii din spatele camerei, dând o notă cumva personală la tot ceea ce vedem. De-a lungul drumului aceştia vor aprofunda un haos fundamental balcanic. Nu vreau să stric plăcerea vizionării, dar trebuie să amintesc un lucru în mod special: juraţii unui concurs de iaurturi, din care doi membrii sunt 2 copii orbi.


Azi nu ştiu încă ce mă duc să văd.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus