iunie 2017
Festivalul TIFF 2017
Debutul în lungmetraj al spaniolului Marc Crehuet, El rei borni / Regele fără un ochi, a marcat aseară (3 iunie 2017), în Cinema Victoria, debutul secţiunii competitive a TIFF 2017. Scenariul lui Crehuet, care porneşte de la piesa sa de teatru omonimă, e o demonstraţie inteligentă a blocajului ideatic în care ne plasăm adesea în lumea urbană contemporană, lume pe care avem un talent ieşit din comun de a o popula, indiferent de subiect, în două tabere ce seamănă al naibii de bine cu mult-detestatele galerii ale echipelor de fotbal.


În Regele fără un ochi, avem, pe de o parte, poliţistul temeinic pătruns de importanţa misiei sale de a apăra, (aproape) cu orice preţ, ordinea şi liniştea publică. Pe de alta, avem intelectual pacifist, gata oricând să iasă în stradă şi să protesteze pentru injusteţea din jurul său, pentru care ordinea şi liniştea publică sunt sinonime cu condiţiile dorite de guverne şi corporaţii pentru a-şi pune în aplicare planul "profit cu orice preţ".

De o parte, profesionistul supra-antrenat, dependent de filme americane cu pac-pac şi mituri despre law & order, rasist şi misogin, ce cu greu îşi poate reprima puseurile de agresivitate, pe care altfel şi-o cultivă non-stop, inconştient, într-un soi de buclă paranoică. De partea cealaltă, tânărul cultivat, cu profil anti-macho, trăind firesc între oameni de rase şi religii diferite, crezând în puterea cuvântului şi detestând violenţa, care îşi face din empatie socială crezul suprem.

Aţi spune că lupta nu e de fapt o luptă, că educaţia şi acţiunea paşnică sunt întotdeauna de preferat ignoranţei şi violenţei, că viitorul e al celor care preţuiesc fiecare fiinţă umană în parte, indiferent de origine, de convingeri religioase şi aşa mai departe.

Meritul pelicului lui Crehuet e că reuşeşte să deseneze în chip convingător, cu ajutorul a patru actori excelenţi şi al unui simţ al umorului mult peste media scenaristică a epocii, fundătura în care se situează ambele personaje, de fapt ambele tabere, de fapt cam oricine îşi face idol din răspuns. Răspuns cu orice preţ, oricând, la orice întrebare. Răspuns egal siguranţă egal sens egal raţiune de a exista. Întrebare egal nelinişte egal căutare egal existenţa posibilităţii non-sens-ului / raţiunii de a exista. Fundătura spre care accelerează cei-care-cred-în-răspuns nu doar ghetoizează crâncen societatea, dar şi o depărtează vijelios de orice posibil adevăr, de orice posibil pas înspre rezolvarea situaţiei de fapt.

La mijlocul barajului de netrecut dintre cei doi bărbaţi, se aşază soţiile lor, şi ele înregimentate în cele două tabere, dar mai dispuse la negociere, la nuanţare, la armistiţiu. Opoziţia lor e însă slabă, indecisă, uşor de depăşit, iar aceasta e probabil singură scădere importantă a filmului.

Finalul, însă, cel mai bun dintre cele văzute până acum la TIFF-ul curent, compensează şi vine să adauge un partener neaşteptat discuţiei, un partener în a cărui reacţie (sau lipsa de reacţie) stă toată miza filmului (şi nu numai). Dacă dincolo de pereţi şi de ecran chiar nu e nimeni care să livreze toate răspunsurile, atunci cine ştie cum ar putea arăta viitorul?

"Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări"
(Marin Sorescu - Am zărit lumina pe pământ)

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus