Competiţie (I) - El rei borni / Regele fără un ochi & Chaz Khrizantem / Vremea crizantemelor la TIFF, 2017

Prima zi cu filme din Competiţie a început cu o comedie neagră, în regia lui Marc Crehuet, El rei borni / Regele fără un ochi. Un film care se vrea inteligent, dar care nu menţine această linie până la capăt. În ciuda acestui fapt, filmul ridică o serie de mingi la fileu care nu te împing neapărat la reflecţii metafizice, dar care cu siguranţă te atrag în contingentul cotidian şi în schizofrenia societăţilor actuale. Societăţi care încapsulează individul în repetitivitatea unei 'hiperrealităţi', unde lumea mass mediei este cea preferată, părând mai reală şi mai accesibilă, comparativ cu realitatea contingentă şi existenţa mizerabilă a individului de rând. Aici asistăm la o implozie a sensului şi la o redundanţă a informaţiei golite de sens, cu scopul de a plasa individul într-o poziţie pasivă sau, mai rău, de a-l transforma într-un actor activ implicat în propriul proces de (auto)manipulare şi de spălare a creierului. Astfel, paranoia şi schizofrenia, generate de un sistem panoptic manipulator - în care corupţia, inflaţia sau jocurile politice conturează imaginea democraţiei capitaliste - reprezintă fundalul pe care Marc Crehuet îşi proiectează intriga.


Un film care începe în atmosfera tragi-comică a paradigmei comunicării monologale, în care individul contemporan se zbate, atmosferă subliniată de Lidia şi David, un cuplu aparent obişnuit, care încearcă să convieţuiască sub acelaşi acoperiş. Micile tabieturi şi veşnicul dialog al surzilor - pe care îl repetă în fiecare seară, cu scopul de a-şi omorî rutina goală în care îşi duc existenţa - sunt sparte de apariţia unui al doilea cuplu, Sandra şi Ignasi. Acesta este momentul în care relaţionările interumane sunt puse la încercare de momentul adevărului şi anume de aflarea faptului că poliţistul David a fost cel care, într-o altercaţie din timpul manifestaţiilor împotriva sistemului capitalist, l-a lăsat pe Ignasi fără un ochi. Acest joc de du-te vino al sentimentelor ambigue, al torturilor psihice, al schizofreniei şi al sentimentului de răzbunare pe de o parte, urmat de cel de iertare pe de altă parte, conturează şi scoate la iveală cele mai neaşteptate şi întunecate laturi din subconştientul personajelor, care, la final, se găsesc decimate în neputinţa unui autism comunicaţional.

Chaz khrizantem / Vremea crizantemelor, cel de-al doilea film al regizorului ucrainian Dmytro Moiseiev, este un film trist, o drama existenţială, o metaforă a durerii şi a neîmplinirilor sufleteşti, a suferinţei, a neputinţei şi a inefabilului conştientizării certitudinii morţii. Un film care mi-a plăcut şi care evocă nimicnicia şi vulnerabilitatea firii umane în faţa căutării adevăratului sens al vieţii. Un film despre risipirea derizorie a dimensiunii metafizice a sensului vieţii în opacitatea şi inutilitatea lucrurilor materiale, văzute ca unic sens al existenţei imediate, poziţie a cărei consecinţă este inevitabila reducerea la tăcere, într-un mod pragmatic, a sentimentelor. Titlul filmului, Vremea crizantemelor, ascunde, potrivit regizorului, simbolul mistic al crizantemelor, care în cultura japoneză îndeamnă la o reflecţie asupra dimensiunii vieţii şi a morţii în limitele existenţiale. Acest lucru îl face şi Olga, personajul principal din film, care, îndurerată de moartea soţului ei, caută să îşi găsească un nou sens în viaţă, prin alinarea suferinţelor şi frământărilor sufleteşti ale unor necunoscuţi, pe care îi întâlneşte ad-hoc. Practic fiecare poveste cu care dă piept este un nou tablou sau o nouă incizie în propria-i suferinţă. De fapt durerea celorlalţi se transformă într-un prilej de meditaţie şi de diagnosticare a rănilor ei sufleteşti, dar şi o procesiune de reamintire sau de bilanţ a propriei existenţe. Deşertăciunea lucrurilor materiale, a vanităţilor de moment sau a obligaţiilor impuse de societate - precum căsătoria, un job bine plătit, întemeierea unei familii sau cumpărarea unui apartament - nu constituie nimic altceva, pentru Olga, decât supunerea la o serie de reguli şi cutume care duc la pierderea sinelui, la dezintegrarea şi dispariţia adevăratului sentiment de fericire, care izvorăşte din iubire. Deşi a fost realizat cu o echipă foarte mică, doar opt persoane, filmul a reuşit să surprindă într-un mod realist, fără cosmetizări sau romanţări inutile, o serie de trăiri care nu ating doar dimensiunea inexorabilă a morţii, dar şi complexitatea şi unicitatea naturii umane, cu întreaga paletă de trăiri / acţiuni egoiste, duplicitare, manipulatoare sau pasionale.