Jurnal berlinez - Ziua 2

Ningea de dimineaţă. În curtea interioară a vechiului bloc berlinez se aşternuse zăpada, acoperind pungile de gunoi, ghenele de reciclat sticle, conserve, hîrtie, şi bicicletele parcate. Un mesteacăn tînăr se bucură de lumina cenuşie şi calmă a dimineţii. Dar era deja opt fără un sfert şi dacă mai visam mult pierdeam proiecţia primului film din aceea zi.

După o grabnică ceaşcă de cafea, am plecat pe jos, prin zăpada nouă, spre Marlene Dietrich Plaza, locul unde se desfăşoară competiţia berlineză. Festivalul are mai multe secţiuni: Competiţie, Panorama, Forum, Filme pentru copii, unele au la rîndul lor sub-ramuri, Panorama are trei: documentar, special şi ... pur-şi-simplu. Un număr mare de filme, timp scurt, dorinţa de a le vedea pe toate, de a scrie, de a te bucura de acest oraş efervescent şi plin de energie vitală, pe scurt o dificilă alegere zilnică.

Io no ha paura (Nu mi-e frică), primul film de dimineaţă a confirmat valoarea de pînă acum a selecţiei. O combinaţie surprinzătoare: un regizor de comedie, Gabriele Salvatores, doi copii cu personalităţi complementare, unul gînditor, Mattia di Pietro, şi unul comedian înnăscut, Giuseppe Cristiano, un peisaj ars de soare calabrez şi un scenariu de thriller dau naştere unui film deosebit, amintind prin opoziţia dintre inocenţă şi răul din oameni, incompehensibil pentru sufletul unui copil, de La vita e bella, al lui Roberto Begnini, dar depăşindu-l prin estetică şi onestitate umană. Adesea, pe parcursul derulării peliculei, te întrebi cum se pot naşte teama, tensiunea, anxietatea caracteristice genului din atîta soare şi lumină şi unde găsesc doi puşti de zece ani resursele dramatice necesare susţinerii acestei stări. În timp ce aplauzele sălii de critici de film se stingeau încet şi încercam să nu las libere lacrimile trezite de finalul filmului, am pornit spre conferinţa de presă, căutînd un răspuns, o explicaţie pentru această fascinantă mînuire a genurilor, pendulînd între comedie, fantezie şi groază.

Niccolo Ammaniti este autorul romanului care a stat la baza scenariului filmului. Inspirat de o călătorie în regiunea Puglia, din sudul Italiei, de imaginea colinelor acoperite de cîmpuri de grîu în care copii se puteau juca în libertate. Dar căldură era prea copleşitoare chiar şi pentru joaca lor, aşa s-a născut necesitatea existenţei unui secret. Regizorul, în căutarea nu numai a unui subiect de thriller, dar şi a unui filtru prin care să proiecteze elemente de stilistică cinematografică ale neo-realismului, a descoperit soluţia ideală în paginile romanului povestit la persoana întîi de un băiat de zece ani. Pelicula este filmată în marea majoritate, de la înălţimea protagonistului, un metru treizeci, ceea ce, după cum explică Salvatore, este un unghi diferit de cel utilizat în mod normal, care îţi oferă o altă perspectivă. Într-adevăr, colinele acoperite de grîu nu se pot întinde la nesfîrşit, căci "nesfîrşitul" nu se vede de la înălţimea de un metru, ce se vede este doar un zid de spice mişcîndu-se în vînt. Dar adevăraţii eroi ai filmului şi ai conferinţei de presă au fost, firesc, cei doi copii-actori, Giuseppe, pentru care totul e fost uşor, natural, lipsit de complicaţii, un joc, şi Matteo, pentru care rolul a necesitat un efort intelectual, o depăşire a fricii de întuneric şi spaţiu închis (în film este ţinut captiv într-o groapă în care nu pătrunde lumina zilei şi este terorizat de răpitori), şi care descrie cum şi-a imaginat acest loc ca fiind Tristeţea din interiorul fiecăruia, ascunsă adînc înăuntrul sinelui.

Al doilea film al zilei, mult aşteptat, pentru care la intrare, deşi era dimineaţă şi proiecţia cu spectatori era abia seara, erau cîţiva pasionaţi cu anunţuri pe care scria mare Suche karte (Cumpăr bilet) a fost Adaptation (Ecranizarea), de Spike Jonze cu Nicholas Cage în dublu rol. Spike Jonze este una dintre figurile la modă ale acestui moment în Hollywood, s-a lansat cu filme despre skateboarderi, a regizat un număr de clipuri video şi reclame devenite celebre (pentru Beastie Boys, Daft Punk, Fat Boy Slim), iar în 1999 a debutat ca regizor de lung metraj cu Being John Malkovich, după un scenariu de Charlie Kaufman, o comedie atît de trăznită încît a luat prin surprindere întreaga lume, căci atentează la ideea clasică de personaj, de naraţiune, de realitate. Adaptation nu se lasă mai prejos, dovedind, cel puţin în intenţie, că acest cocktail de realitate şi ficţiune, în care autorul (scenaristul) devine personaj, iar personajele cu care interacţionează, oricît de absurde ar fi acţiunile lor, sînt persoane reale, nu a fost doar norocul începătorului, ci chiar definirea unui stil. Cu toate acestea excesiva intelectualizare, suprapunerea straturilor realitate-ficţiune-realitate etc, riscă să devină obositoare. Distribuţia solidă îl are pe Nicholas Cage în rolul scenaristului Kaufman şi al fratelui său geamăn, pe Meryl Streep ca ziarista Susan Orlean, o intelectuală care se lasă coruptă de viaţă şi pe Chris Cooper în rolul fanaticului crescător de orhidee John Laroche. Filmul m-a dezamăgit, însă, şi deşi Cage, împreună cu regizorul au venit să lanseze filmul, am preferat sa vă scriu despre prospeţimea simplă a filmului italian de dimineaţă decît să asist la o inteligentă şi bine pusă la punct maşină de lansare a noului gen "filmul de artă hollywoodian".