iunie 2017
Festivalul TIFF 2017
Ce-i mai dulce pentru comedia neagră decât decorul frust, necomplicat, dar atât de ilustrativ în limitarea lui încorsetantă, de apartament? Și ce poate fi mai prolix-zemoasă, hilar-astringentă și amar-contondentă decât deja proverbiala, în plin sezon la TIFF-ul 2017, cină/petrecere cu prieteni vechi și de nădejde în ale revelațiilor provocatoare de infarct? Poate doar fundalul politic dezastruos al Marii Britanii, pe care crește floarea bazaconiilor cu gust de cianură pe care le suferă și înșiră, ca mărgelele de ulei pocnind a sfară în tigaie, personajele noir-ului de maniere și situație al lui Sally Potter, The Party / Petrecerea, proaspăt trecut prin Berlinală.
 
Cunoscută pentru estetismul ei experimental, la ani buni după Orlando și The Tango Lesson, Sally Potter își deschide anul cinematografic 2017 cu un film ca un răsunător, extrem de alert și spiritual, încărcat de umor ca un pom dat în pârg, dar și de tensiune și săgeți otrăvite, pocnet de pistol. Și nu orice fel de pistol, ci exact arma de pomină a lui Cehov, care nu își face doar simțită prezența fantomatică, ci deschide literalmente filmul, în mâna nervoasă și sub privirea răvășit-furioasă a lui Kristin Scott Thomas. Într-un flash-forward numai bun să te îngrijoreze de siguranța sau sănătatea mintală a personajului ei și de soarta oponentului necunoscut, facem brutal cunoștință cu Janet, politiciana despre care, revenind la momentul T0, aflăm că după o viață de luptă dârză în opoziția britanică, tocmai a fost desemnată ministru al sănătății în cabinetul din umbră al partidului ei și, firesc, dă o mică petrecere în propria-i onoare.
 
Ne aflăm deci în high-life-ul politic londonez, într-un apartament al castei conducătoare, cu iz de moderație conservatoare, din care vom face cunoștință pe rând, după cum se vor succeda faptele, cu bucătăria în care Janet, ca o clasică femeie împlinită, cu o mână strânsă în ceafa carierei și cu cealaltă pe mânerul cuptorului, face brioșe în timp ce-și scoate telefonul din sân ca să răspundă la apelurile necontenite ale unui amant insistent, necunoscut. Apoi cu sufrageria, unde distinsul soț-profesor universitar Bill (Timothy Spall) ascultă jazz, dar nu din oricare fel, ci numai lucruri alese, printre care o prelucrare a unui imn vorbind despre "înverzita și minunata Anglie", în timp ce sprijină, cu privirea în gol și goală, deloc sărbătorească, un pahar. Pentru ca să trecem în hol, pe unde intră personajul cel mai spumos-acid al filmului, prietena de o viață a lui Janet, April (Patricia Clarkson), împreună cu iubitul ei pe cale să primească o lovitură în posteriorul relației, Gottfried (Bruno Ganz), un life-coach neamț plin de sfaturi neghioabe dintr-un mix zen-anti-vaccinist, ținta unor replici care ar tăia în două chiar și-o tăietură fină de laser: "gâdilă un aromo-terapeut și-o să dai de-un fascist". April nu slăbește din șuturi direct în moalele ego-ului niciunul dintre personaje, nici pe Martha (Cherry Jones), o veche prietenă a ambilor soți și mare activistă feministă - "o lesbiană de prim rang, dar o gânditoare de mâna a doua", nici pe partenera ei mult mai tânără Jinny (Emily Mortimer), care vine cu unul dintre anunțurile surpriză ale serii, că e însărcinată cu tripleți, și căreia April îi servește o replică îmbibată în zeamă lămâie: "copii se nasc zilnic, în extrem de mare număr, până la a pune planeta și viitorul nostru în pericol". Peste ei și peste baia pe care o va vizita repetat ca să mai tragă o liniuță și să-și liniștească tornada nervilor, năvălește Tom (Cillian Murphy), tânărul și frumosul bancher de succes, pentru care e invidiată soția lui, Marianne, purtătoarea de cuvânt și mâna dreaptă a lui Janet, singura care lipsește din octetul de petrecere, dar despre care aflăm că e total devotată șefei ei.
 

Tom nu vine totuși singur, pentru că din teaca de piele legată de spate răsare pistolul, care nu știm la ce îi folosește, dar cu siguranță e una dintre sursele angoasei lui trepidante, dacă nu cumva și soluția ei. Indiferent care îi erau intențiile, Tom încearcă să se descotorosească de obiectul letal, purtându-ne în curtea din spatele casei, al cincilea spațiu al decorului acestui film, unde se găsește, desigur, tomberonul, în care, ca să facem bucla completă, îl va găsi Janet. Dar asta e mai puțin important decât anunțurile care se succedă în sufrageria petrecerii, care, deși ar trebui să găzduiască sărbătorirea importantului eveniment politic din viața micii comunități de amici, se trezește inundată de evenimente deloc festive, ba dimpotrivă, dramatice până în zenitul resuscitării cardio-respiratorii. Pentru că, pe lângă bagatela înștiințării făcute de cuplul Martha-Jinny, ceea ce au Bill, Tom și Janet de spus, pe rând, ca un domino perplexant, dar fatal, e un mănunchi de trăznete ce nu va întârzia să zguduie seara, să ardă cina și să dea foc la aproape toate relațiile celor șapte protagoniști, mai puțin a lui April cu Gottfried, care în mijlocul furtunii care se declanșează, ajunge să creadă că a nimerit chiar un tip cumsecade, pe lângă circul ambulant ce se întrece în salturi mortale în jurul ei.
 
Și n-o să vă dezvălui mai mult decât că bietul Bill e bolnav de moarte, dar așa blestemat cum e de cruda soartă, și-a găsit o mai jună, pentru dragostea adâncă a căreia e gata să plece și să tragă ușa după el și viața lui de până acum. Deși a ratat o carieră la Yale pentru ca Janet să poată face politică de stratosferă sau poate tocmai de aceea, mai ales că propria-i consoartă nu-și mai aduce aminte ce universitate ratase. Iar adevărul de spectator parcă ar sta de partea ei: ce ți-e Harvard, ce ți-e Yale, când ținta e un fotoliu larg și moale de ministru. Iar undeva, în toiul acestui talmeș-balmeș de seară și vieți ratate, spre surprinderea încântată a aceluiași spectator, român de data asta, din picupul cu gusturi universitare răsună, după marșul de înmormântare nefericit ales de un Tom aflat în pragul imploziei disperate, minunata, tril-ata și aici bizar-voioasa Ciocârlie a lui Angheluș și Grigoraș Dinicu, pentru ca aerul de schizofrenie al vieții personajelor să fie total.
 
Dincolo de toată istoria și de acțiunea lui rapidă, filmul e perfect superpozabil unei piese de teatru, desfășurându-se în timpi reali, exact pe durata întâmplării faptelor. Și stă pe picioarele sigure ale unui excelent scenariu, plin de miez și umor, făcând din April a doua armă a poveștii, care nu se sfiește să tragă rafală după rafală de replici cinice, dar perfect compuse, beneficiind din plin de jocul foarte bun al Patriciei Clarkson. Întreg ansamblul e ales pe sprânceană și într-un fel de "ia de aici, Brexit!", cu mixul de englez-irlandez-american-german al echipei de actori. La care se alătură directorul de imagine Aleksei Rodionov, cu care Sally Potter a lucrat și la Orlando, și care aduce imaginea fotografică, alb-negru, cu cadrări frumoase, în portrete de personaje, a filmului, centrându-i astfel atenția exclusiv pe mimică și dialog.
 
Și, deși Potter spune că pelicula e o satiră la adresa politicii și a partidelor din Marea Britanie (vezi dualul party - petrecere, dar și partid), deși politica e evident parte din poveste și, mai mult, filmarea, care a durat doar două săptămâni, s-a suprapus peste nefericitul Brexit, totuși filmul, chiar dacă nu-și duce tăietura critică până la capăt, nu rafinează analiza de caractere și nu oferă mult peste un divertisment britanic de cea mai bună clasă, e despre alegerile nefericite ale unor oameni care au țintit mai sus decât ținea stofa lor umană. Despre acțiunile lor pripite, de care, ca să ții balanța dreaptă, e mai bine să râzi, decât să te întristezi sau cel puțin să le amesteci pe cele două și să accepți și un pic de suspans, pentru că e un film și încă unul bun, care e drept că se termină cam repede în 71 de minute, dar cu ce bang! The Party e o apocalipsă la cină sclipind de haz și inteligență, de la o regizoare și o distribuție pentru care cu siguranță filmul a fost o adevărată petrecere.


Descarcă broşura TIFF 2017 aici..



1 comentariu

  • La obiect...
    Corina Suteu, 08.06.2017, 19:41

    ,,, și scurt!
    Nu am avut cum să văd filmul, dar citind articolul, pot să garantez că o să-l țin minte chiar și așa - nevăzut. Și dacă vizionarea se va petrece peste 5-7-x ani, cu siguranță articolul va rula în paralel și în consonanță.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus