L'ombre des femmes / În umbra femeilor, Franţa 2015 (r: Philippe Garrel) este povestea unui cuplu care face, cu destule dificultăţi materiale, filme documentare (iar alegerea lui Garrel de a face un film alb-negru are legătură cu această situaţie). Felul în care debutează povestea lui Manon şi a lui Pierre e destul de simplă: se iubesc, se înşală reciproc, se ceartă. Însă, totul este tratat atât de personal, actorii sunt frumoşi din atâtea puncte de vedere. Deşi situaţia este veche de când lumea, intimitatea pe care o construieşte filmul, simplitatea sa delicată îl fac să devină ceva cu totul nou. Eu în mod normal nu sunt cel mai mare fan al Q&A-urilor, uneori stau doar ca să-i văd pe actori ca prezenţă fizică. Astăzi, Clotilde Courau (actriţa din rolul Manon, şi una dintre cele mai luminoase prezenţe din festival) a vorbit despre cum îşi gândeşte ea meseria şi rolul de artist. Pentru mine, ca student la actorie, a fost un moment extrem de important şi cred în impactul oamenilor de artă asupra tinerilor.
Apoi am fugit la Las toninas van al Este / Delfinii înoată spre Est, 2016 (r: Gonzalo Delgado şi Verónica Perrota). Mă gândeam că filmul este un Toni Erdmann spaniol cu un tată gay. Dincolo de glumă există nişte asemănări: relaţia celor doi este disfuncţională, fata încearcă să se apropie de el, el o evită şi aşa mai departe. Faptul că tatăl era gay nu are vreo mare însemnătate în cadrul poveştii. Stereotipul gayului fulminant nu mai este amuzant pentru absolut nimeni (sper). Aşadar în această situaţie arhicunoscută artificiul comic nu ajută cu nimic filmul.
Am dat o fugă şi la Jack, 2014 (r: Elisabeth Scharang). Jack este un criminal-poet care se foloseşte de şarmul şi inteligenţa lui pentru a obţine tot ce îşi doreşte (bani, dragostea femeilor, publicitate). La nivel de construcţie Jack este ca la carte: şarmant, inteligent, lipsit de milă. Totuşi cel mai interesant fapt este că la Q&A am putut să-l vedem pe Jack (Johannes Krisch) în persoană şi în viaţa reală îţi induce sentimentul de frică mult mai acut decât pe ecran. Aş fi atât de curios să-l văd pe Johannes Krisch în teatru.
Am încheiat cu All These Sleepless Nights / Toate nopţile albe, Polonia 2016, R: Michal Marczak. Unul dintre cele mai adevărate filme despre adolescenţă (în perioada actuală). Filmul este alcătuit, după cum spune şi titlul, din multe din zilele nedormite ale lui Krzysztof. Fie că sunt petreceri, fie că sunt plimbări, fie că se ceartă, fie că dansează, fie că urcă pe maşinile poliţiştilor, fie că sunt drogaţi sau îndrăgostiţi, Krzysztof şi Michal rămân adevăraţi. Nu eşti spălat pe faţă cu o preconcepţie a vreunui regizor. E simplu şi sincer fără vreo concluzie revoluţionară. Am scris că e de văzut pe biletele alea de vot pe care uit mereu să le completez.
"Nu ştim niciodată ce o să fie mâine" se zice într-un film bun pe care l-am văzut azi.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..