Încep cu al doilea film pe care l-am văzut, Tamaroz / Simularea, Iran (r: Abed Abest). A fost o experienţă. Când ni s-a spus că o să vedem un film experimental şi, citez, "printre cele mai bizare din cadrul TIFF", m-am tulburat puţin. Nu a fost nicidecum bizar, cel mult special. La nivel de poveste, cu o coerenţă de multe ori intenţionat vagă, trei prieteni decid să meargă la un al patrulea acasă, rezultând o ceartă şi un drum la poliţie. Toate obiectele folosite (cu accent pe folosite pentru că obiecte strict de decor nu există) au culoarea green-screen-ului (ecran monocrom folosit în cinema pentru a filma un actor şi a adăuga apoi imagini în background etc). La Q&A regizorul a explicat că astfel spectatorul poate proiecta pe acele obiecte propriul lor obiect şi deci fiecare va avea o experienţă diferită. Maşina folosită era însă aceeaşi. Construit în trei calupuri reprezentând câte un flashback, filmul este puternic influenţat de posibilităţile reduse. Una dintre actriţe este şi producătoare, alt actor se ocupă şi cu set-designul. Pentru mine tot ce a însemnat decor s-a bazat pe un principiu mai des folosit în teatru şi anume sugestia. Cred că dacă într-o parte a camerei unde a fost filmat totul puneai un public, totul devenea un spectacol de teatru propriu-zis. Povestea nu este extrem de atractivă, de multe ori m-am trezit neatent la film. Dincolo de asta mi se pare foarte important pentru spectator că artele construiesc (conştient sau inconştient) din ce în ce mai multe punţi între ele.
Frost / Îngheţul, Lituania, Franţa, Ucraina, Polonia, 2017 (r: Sharunas Bartas) îi prezintă pe Rokas şi Inga care decid să ducă ajutoare umanitare în Ucraina într-o zonă de război. Pe parcursul drumului cuplul descoperă lucruri noi cu privire la relaţia lor. Pe măsură ce fac tot feluri de popasuri, dau de oameni care le mai conturează câte un pic cum arată războiul. Poveştile oamenilor sunt din ce în ce mai puternice pe măsură ce Rokas şi Inga se apropie de destinaţie. Lucrurile se întâmplă destul de încet pregătindu-se un final destul de previzibil. Există întrebări care apar în mintea spectatorului şi care rămân fără un răspuns concret. Încă nu pot să-mi dau seama dacă acest lucru este benefic filmului sau nu. Întrebarea la care mi-aş dori cel mai tare un răspuns este de ce au ales cei doi să facă această muncă periculoasă de voluntariat. Oscilez între inconştienţă, curiozitate, masochism, apreciere greşită a situaţiei. În toate cazurile cred că este voit faptul că pleci cu (minim) o întrebare în cap. Cineva spunea că un produs artistic trebuie să te lase cu un sentiment şi o întrebare. La nivel de sentiment, inconfortul resimţit până spre final s-a construit în tandem cu întrebarea. Faptul că intuiam finalul nu făcea lucrurile mai puţin puternice. Din contră, îmi doream ca cei doi să-şi schimbe alegerile şi să ajungă în alt punct.
Cred că cei care au făcut programul au vrut să facă o antiteză puternică: filmul Politica, manual de instrucciones / Politica, manual de întrebuinţare (despre care v-am povestit) are loc fix înaintea proiecţiei documentarului Regele manelelor (la care mi-am luat deja bilet). Cred că sunt prea entuziasmat de această proiecţie ca să pot să nu scriu imediat ce fug de la concert. Da, este şi un concert.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..