Noua casă e veche şi fermecătoare. Jucăriile sunt aruncate prin toată curtea. O trompetă şi un saxofon împrăştie jazz la orice oră a zilei şi a înserării. Soarele e blând, lenea e întreruptă doar de râsetele copilelor şi de chemările la masa pe care strălucesc legumele-bio şi zâmbetele noilor părinţi.
Un fel de paradis care, însă, nu întârzie să-şi dezvăluie capcanele. Nu în sensul în care Estiu 1993 / Vara lui 1993, premiul de debut la Berlinala 2017 pentru catalana Carla Simón, ar fi un thriller deghizat sub aparenţa unui film solar. Ci în sensul că, deşi un prieten îmi spunea "m-am plictisit teribil, am avut senzaţia că nu se întâmplă nimic", filmul nu duce lipsă de momente când tensiunea pluteşte în aer, ameninţând cu urmări tragice.
Tensiunea e direct proporţională cu deruta ce pune stăpânire pe eroina principală care descoperă, cadru după cadru, zi după zi, că mama a dispărut pentru totdeauna din viaţă ei, că lupta pentru afecţiunea reală, nu politically-correct mimată de noii de părinţi, e complicată, că poziţionarea faţă de nouă sora e grea şi tulburătoare. Filmul împrumută ritmurile descoperirii de sine a copilei. Uneori curge leneş, alteori e nervos-turbulent.
Camera priveşte mereu prin ochii Fridei. Când aţi privit ultima oară prin ochii unui copil? Nu pentru gingăşii roz ("Vai, ce puritate! Vai, ce simplitate! Vai, ce suavitate!"), ci pentru încercarea de a re-înţelege / re-trăi perspectiva celui / celei încearcă să îşi facă loc în lumea ce i s-a dat. Mix de darwinism, spaimă, dorinţă, frumuseţe. Ce poate fi mai palpitant?
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..