Plac zabaw / Playground, Polonia 2016 (r: Bartosz M. Kowalski) e despre copiii absolvenţi ai clasei a VI-a. Am văzut destul de multe filme cu copii la acest TIFF. Bănuiesc că regizorii mizează pe inocenţa şi expresivitatea lor. Am ratat primele 10 minute aşadar sper că am înţeles despre ce e vorba. Toţi copiii se pregătesc în felul lor pentru serbarea de final de an, incluzând şi mici momente de cruzime din partea lor. Filmul te ţine în priză şi te mai loveşte din când în când în burtă. Am fost şocat. Dacă acesta a fost scopul, felicitări echipei. Motivul pentru care nu stau de obicei la Q&A- uri a revenit în viaţa mea. Să nu se distrugă plăcerea filmului. Regizorul a explicat că a făcut filmul pentru că voia foarte mult să facă scena de final. Lucru care pentru mine a însemnat o risipă. De ce nu a făcut mai curând un scurtmetraj? Dincolo de părerile mele este un must-see.
Mindenki / Sing, 2016, (r. Kristof Deak, Oscar pentru scurtmetraj 2017) a fost primul scurtmetraj pe care l-am văzut la TIFF. O fetiţa (foarte expresivă) se mută într-o şcoală nouă fiind foarte entuziasmată de noul cor. Plăcerea ei se strică atunci când profesoara o pune să mimeze în loc să cânte. Scurtmetrajul este simplu, destul de cuminte şi nu foarte spectaculos, dar se ţine departe de clişeu, ceea ce ar fi fost un pericol uriaş.
Ernelláék Farkaséknál / It's Not the Time of My Life / Nu vă daţi jos pantofii, 2016, Ungaria (r: Szabolcs Hajdu). Filmul vorbeşte despre două familii nevoite să stea împreună pentru câteva zile. Una din familii tocmai s-a întors din Scoţia unde au fost crezând că vor avea o viaţă mai bună. Familiile au opinii unele despre altele pe care, din frustrare, le exprimă într-un fel sau altul. Ambele au probleme de cam aceeaşi natură, dar se cred superiori celeilalte familii. Filmul are o oarecare teatralitate, urmând să aflu la Q&A că iniţial a fost un spectacol de teatru. Faptul că unii oameni au întrebat cuplul de actori (din film şi viaţă) dacă este o poveste reală din viaţa lor a fost cel mai bun semn că cineva a făcut totul să fie personal.
În cele din urmă trebuie să vorbesc despre o experienţă marcantă. Am văzut Regii Manelelor / The New Gypsy Kings, 2016, (r: Liviu Tipuriţă). Documentarul prezintă despre cele mai cunoscute figuri din lumea manelelor în oglindă cu cei care cântă muzică lăutărească tradiţională. Ne arată opulenţa fără să o critice sau să sublinieze un anumit lucru. Discuţia însă nu este despre film. Mulţi oameni mi-au dat mesaj să mă întrebe cum au ajuns manelişti la TIFF? Toată dezbaterea despre manele este obositoare. Mi se pare un lucru atât de bun că au fost aduşi la TIFF 2017. În speech-ul din gala de deschidere Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, spunea: "avem filme pentru adulţi, avem filme experimentale, avem manele, avem filme pe peliculă". Diversitatea, mai ales în cultură este, după mine, un semn al evoluţiei sănătoase. Spectatorul trebuie să rezoneze cât mai mult şi cu cât mai multe. Dincolo de ce înseamnă artă, ce înseamnă bătaie de joc, oamenii din sală au rezonat mai mult decât la cele mai multe din filmele văzute. Apropo de etichetă, nu vă imaginaţi că am împărţit sala cu oamenii pe care poate îi vizualizaţi momentan. Deloc.
La finalul zilei m-am gândit mult la spectator, ca una dintre cele (dacă nu cea mai) mare dependenţă a creatorului de film / teatru etc. Este atât de important să-i porţi cu tine în poveste şi să te bucuri de încrederea oferită când îşi cumpără un bilet. Iar tu, ca spectator, e important să respecţi şi să rămâi deschis până la final. Uneori chiar şi după. Ba nu, mereu, chiar şi după.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..