Întâlnirea de azi, 8 iunie 2017, cu Cristi Puiu a fost, ca de obicei, o bucurie. Şi-a lansat la Cluj un DVD de colecţie cu Sieranevada (i-am spus că după ce i-am văzut filmul, m-a apucat o foame de lup şi a râs, m-a întrebat dacă am mâncat sarmale) unic prin faptul că fiecare dintre cele 979 de exemplare în tiraj limitat conţine o replică din film scrisă cu mâna lui, cu stiloul. Nu e mâna lui Michelangelo sau a lui Leonardo, dar e mâna autorului, a spus. Tot azi şi-a lansat o expoziţie cu o parte din cele peste 9.000 de fotografii pe care le-a făcut el însuşi pentru afişul filmului. De ce nu a pus pe un fotograf să le facă şi apoi să aleagă? Pentru că nu poate ieşi din mintea lui, nu are cum să înţeleagă altcineva ce simte el, ce gândeşte el, nu-i poate spune "fă aşa" sau "fă altfel". Bref, cuvintele sunt limitate. Am vorbit despre această incapacitate a cuvintelor de a transmite emoţie. Au rolul lor, sunt un instrument, un cod pe care noi l-am inventat, dar nu ne ajută tot timpul. De altfel, eu vorbesc o limbă aproximativă, a spus Puiu, deşi mama era învăţătoare, eu eram foarte prost la gramatică. Nu toţi cei care folosesc cuvinte le folosesc responsabil. Este important să înţelegi funcţia cuvintelor, dar trebuie să le înţelegi şi limita.
După vorbele astea, ar trebui să-mi iau cuvintele şi să le înec în ploaie, că mare n-am. Mâine, 9 iunie 2017, când iese şi soarele şi vine şi M. Delon, mai zic totuşi că merită să vedeţi un documentar făcut de Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ, Ultimul căldărar (la Institutul Francez, la ora 22). Au stat 6 luni în Corcova, Mehedinţi, unde au filmat, deşi iniţial credeau că vor face doar fotografii. Apoi au tăiat şi montat cele peste 25 de ore de înregistrare brută şi a ieşit un film jurnalistic de 60 de minute despre o familie de romi. Aş putea să le zic direct ţigani, pentru că în ciuda corectitudinii politice impuse şi necesitatea cuvântului "romi", nu am auzit nici un membru al etniei să îşi spună aşa. Nici în film, nici când au urcat pe scenă după proiecţia filmului. Geo este ultimul căldărar din sat, nimeni nu mai ştie meseria, nimeni nu-i mai cumpără ibricele sau obiectele făcute cu trudă. Ca urmare şi-a luat nevasta şi copilul de 6 ani şi s-au dus în Franţa mai întâi, dar şi în Belgia, la lucru. Au trăit acolo în barăci unde condiţiile de trai sunt mizere, unde mama se plânge că-şi ţine copilul în frig şi noroi, doar ca să îşi facă un rost în România. Dincolo de povestea din film, când tristă, când amuzantă (toată sala a râs la episodul cu dezvirginarea ritualică din noaptea nunţii supravegheată atent de membrii comunităţii sau la clişeele legate de obligativitatea de a te căsători la vârsta de 12-13 ani, altfel te vorbeşte satul că nu eşti ţigan, ci român) este de apreciat efortul celor doi autori ai filmului. Este un proiect făcut independent, fără o casă de producţie. Rolul jurnalistului este să găsească o poveste relevantă şi să o spună, sperând că efortul lui nu a fost zadarnic. Cei doi au reuşit să transmită povestea, important este ce facem noi acum cu ea. Suntem, de generaţii, separaţi. Avem o mulţime de prejudecăţi legate de romi. Eu însămi îmi amintesc că, pe de o parte, în copilărie am auzit că s-ar putea să mă ia ţiganii dacă nu-s cuminte (n-am fost mereu, dar încă nu m-au luat!) însă atunci când în bloc s-a mutat o familie cu piele mai închisă la culoare, am auzit şi contrariul, mama mi-a spus că şi ei sunt oameni, ca noi. Ce ne apropie, ce ne desparte? Sigur că nu-s cei mai paşnici oameni din lume, sigur că mai şi fură, nu toţi vor să facă şcoală sau să îşi vaccineze copiii, dar să fim serioşi, nu cunoaşteţi români care să corespundă acestei descrieri? Nu mai ştiu cine spunea că primul pas spre a înţelege este cunoaşterea; documentarul Ultimul căldărar poate fi un pas spre cunoaşterea ţiganilor şi spre demolarea unor clişee. "Tu mi-ai furat telefonul?" îl întreabă francezul pe ţiganul român. "Oui", răspunde acesta, pentru că "oui" era singurul cuvânt pe care îl ştia în franceză. Este povestea spusă de Geo într-o secvenţă introdusă la montaj după ce filmul pare terminat şi întrerupe genericele de final. Semn că mai sunt încă lucruri de spus.
Dacă îi vedeţi zilele astea pe stradă la TIFF pe Geo, soţia lui (însărcinată în 7 luni) sau pe Ionuţ care va merge curând la şcoală, opriţi-vă să schimbaţi o vorbă cu ei. Poate vor deveni prietenii voştri, aşa cum li s-a întâmplat lui Cosmin şi Elenei după ce s-au apropiat cu adevărat de ei. Iar dacă îi vedeţi pe cei doi realizatori, nu vă sfiiţi să-i lăudaţi. Le-a ieşit un documentar bun.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..