Ultimul căldărar, 2016, România este un documentar făcut de Cosmin Bumbuţ şi Elena Stancu. Cei doi au renunţat la apartamentul lor din Bucureşti, iar acum merg prin toată ţara în rulotă, documentând liber şi căutând poveşti ce merită spuse. Documentarul este despre Geo, unul dintre puţinii care mai practică meşteşugul căldăritului. El ne spune că nimeni nu mai cumpără oale/cazane de la căldărari, le cumpără direct de la magazin şi de aceea acesta e un meşteşug în cale de dispariţie. Familia lui Geo se comportă normal în preajma camerei. Geo explică la Q&A că s-au împrietenit foarte tare. Cosmin Bumbuţ zicea că a avut zile întregi în care n-a filmat nimic şi pur şi simplu au stat la bere şi au râs. Pe lângă faptul că vizual arată foarte bine, filmul este foarte coerent şi apropierea dintre realizatori şi familia lui Geo se resimte şi pe cameră. Cele mai amuzante momente sunt cele când Geo sau soţia lui mai povestesc câte ceva şi întreabă "Nu-i aşa, Cosmine?" sau "Păi se să fac, Eleno?", iar cei doi nu le pot răspunde.
Am mers să văd scurtmetraje româneşti la Casa de Cultură. Dintre ele vreau să menţionez şi să laud două. Scris/nescris şi Offstage. Scris/Nescris (r: Adrian Silişteanu) e povestea unori familie de rromi care nu-şi poate externa fiica minoră care a născut pentru că mama ei biologică nu este prezentă. Nu o să zic foarte multe, dar filmul ar putea foarte uşor fi confundat, şi asta e bine în acest caz, cu un documentar; de menţionat în special că actorii sunt foarte bine în raport cu ce au de făcut.
Offstage (r: Andrei Huţuleac) e despre mama aia dementă care se realizează prin copil. Există o nebunie şi o situaţie greu de crezut, dar aici intervin laudele pentru cei trei actori care au dus foarte bine ce aveau de dus. Andrei Huţuleac spunea la Q&A ceva cu care sunt foarte de acord: Amalia Ciolan este o actriţă foarte puţin valorificată. În rest, mai bune mai rele, scurtmetrajele au fost interesant de privit bucurându-mă de apariţia unor feţe cunoscute.
Am încheiat cu filmul Alexandrei Bălteanu, Vânătoarea. Povestea arată cât de greu este să fii prostituată de fapt. Mi se pare că în film se creează o atmosferă destul de toxică. Încă de la început resimţi o apăsare care se acumulează în tine fără să fie neapărat livrată pe tavă. În lupta asta dintre poliţie şi prostituate am realizat că adevărul este la mijloc, dar, ca în film, poliţia abuzează de multe ori de statutul ei. Mi se pare un film făcut cu o atenţie foarte mare la detalii, fapt ce construieşte o lume a personajelor, ceea ce ne ajută pe noi ca spectatori să le descoperim ca pe nişte personaje interesante şi să putem empatiza cu ele oricât de imoral ar fi ceea ce fac şi ceea ce li se face.
TIFF, pentru mine, se apropie repezit de final, astăzi fiind ultima zi în care vizionez filme. Următorul articol îl scriu din avion.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..