Libertatea în care credem că trăim, sau liberul arbitru pe care credem că îl posedăm, par să fie dizolvate de scenariul filmului -
Medinat Hagamadim / Tărâmul celor mici - o coproducţie,
Israel-Palestina, în regia lui Yaniv Berman. Invoc aici ideea de libertate şi de liber arbitru, în ideea de a le sublinia perisabilitatea, fragilitatea şi riscul de a fi viciate în limitele descompunerii şi dizolvării lor în paradigma sistemelor şi ideologice
politico-religioase. Unde spiritul naţionalist şi datoria faţă de ţară sunt deseori insuflate în conştiinţa indivizilor prin crearea unui sentiment de ură faţă de celălalt, faţă de alteritate. Astfel că ura generează ură, iar sistemul creează monştrii - cam acesta pare să fie mesajul manifest şi semnalul de alarmă din spatele filmului lui Yaniv Berman. Film, care încearcă să recreeze ideea de război sau de patriotism, privind prin ochii copiilor, adică a viitoarelor generaţii. Pe criteriul 'formelor fără fond', patru prieteni - dintre care o fată şi trei băieţi, se joacă pe un teren dezafectat, fostă bază militară - încearcă să simuleze viaţa şi responsabilitatea soldaţilor israelieni, care îşi apără ţara. Copiii recurg pentru asta la diferite episoade de vânătoare de păsări sau de şobolani (care constituie imaginea inamicului). Pe principiului religiei iudaice - unde pentru luarea unei vieţi, trebuie să ai un motiv, o părere de rău şi
să-i ceri iertare, atât victimei, cât şi lui Dumnezeu pentru fapta comisă - copii le cer iertare victimelor animale, pentru soarta tristă pe care o au în mâinile lor şi cer să fie iertaţi şi apăraţi de Zeul imaginar pe care şi
l-au creat. Însă această joacă nevinovată, se schimbă repede
într-o vânătoare reală de oameni, unde victime cad doi soldaţi israelieni, dezertaţi din armată, care nu vor nimic altceva decât să ajungă acasă. Fără să înţeleagă adevăratul concept al libertăţii, al naţionalismului sau al războiului - luând totul ca pe o joacă inocentă,
de-a soldaţii - cei patru copii îi torturează şi îi ucid pe cei doi soldaţi, nu numai pe motivul de
a-şi răzbuna prietenul, pe care aceştia
l-au luat prizonier, dar şi pentru faptul că un dezertor e o ruşine pentru ţară. Toată această joacă, pe care regizorul o pune în scenă
într-o manieră crudă, nu încearcă să critice simpla existenţă a corpurilor militare
într-un stat (în special în cel Israelian), cât războaiele şi violenţa care stau la baza sensului acestora. Faptul că tinerii sunt educaţi de la vârste destul de fragede să trăiască în paradigma războiului şi uzului de arme, vine ca un strigăt de ajutor la adresa sistemelor
politico-militare care pentru orice problemă găsesc ca soluţie intervenţia armată. Această manipulare în masă, pe criteriul ideologiilor religioase sau politice afectează următoarele generaţii, care se nasc în acest sentiment al urii şi al conflictului şi pentru care o altă soluţionare a problemelor, în afara violenţelor armate, are riscul să fie luată drept derizorie. Impactul emoţional, destul de puternic, pe care filmul îl evocă în mod conştient, are ca scop să sensibilizeze generaţiile actuale, pentru a le oferi o libertate adevărată şi reală, celor viitoare.
Deseori relaţiile interumane devin mai dificile atunci când există o diferenţă socială şi de mediu, între protagonişti. Din nefericire dialectica
dominat-dominant se impune ori de câte ori avem
de-a face cu o binaritate construită din elemente opuse, unde cel care deţine puterea (dominantul), de regulă, are tendinţa de
a-l domina pe cel neajutorat, lipsit de putere (dominatul). Cam aceasta pare să fie imaginea de ansamblu şi în filmul bulgăresc
Slava / Gloria, în regia lui Kristina Grozeva şi Petar Valchanov, câştigător al Premiului Don Quijote (menţiune specială) - Locarno 2016.
Slava / Gloria (inspirat
dintr-un caz real) este un film care te emoţionează, te răscoleşte, şi te trezeşte din letargia pseudoetică în care ne complacem. Este un film care subliniază
într-un mod obiectiv şi realist mizeriile societăţii, care îi etichetează pe oameni în funcţie de condiţia materială, educaţie, boală sau poziţie pe piaţa muncii, adâncind astfel prăpastia socială dintre indivizi. Modelul piramidal pe care e construită societatea, duce nu numai la marginalizarea celor mai puţini înzestraţi cu bunuri materiale, dar şi la abuz de putere din partea actorilor politici, sau al funcţionarilor publici. Sistemul birocratic abuziv, unde regulile există doar pentru muritorii de rând, este un alt element din
puzzle-ul filmului, căruia îi cade victimă şi Tsanko Petrov. Acesta este un om simplu, cu o deficienţă de vorbire, angajat la căile ferate bulgare, care îşi duce zilele între rutina de la lucru, unde verifică şinele feroviare şi cei câţiva iepuri pe care îi creşte. Viaţa acestuia se schimbă în clipa în care,
într-o zi obişnuită de lucru, găseşte un munte de bani, aruncaţi la marginea căii ferate. Incapabil să
şi-i însuşească, pe considerente morale, acesta sună poliţia. Din acest moment se declanşează şi caruselul de umiliri, şantaje şi probleme de care Tsanko are parte - pentru simplul motiv că el a ales să fie cinstit. Desemnat erou naţional, acesta este recompensat în bătaie de joc de către Ministrul Transporturilor, cu un ceas digital de mâna a şaptea, un kitsch, care se mai şi strică pe deasupra. Drama propriu zisă a lui Tsanko este de fapt deposedarea de ceasul său analogic, marca Slava, pe care îl are moştenire de la tatăl său cu dedicaţia - "Pentru fiul meu Tsanko". Julia Staikova, şefa pe departamentul de relaţii cu publicul, din cadrul Ministerului Transporturilor - o femeie independentă, de carieră, cu un caracter puternic - este autoarea morală a pierderii ceasului lui Tsanko.
Dincolo de acest ghem al intrigilor şi al relaţionărilor umane deficitare, filmul redă mecanismul corupt, birocratic şi duplicitar, în care actorii politici şi angajaţii puterii acţionează în situaţiile care le pot periclita imaginea. Practic totul ţine de paradigma aparenţelor, al simulacrelor afective şi al manipulărilor meschine a populaţiei cu informaţii goale, opresive
într-o atmosferă de circ.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..
