Aruncate prin casă, revistele AperiTIFF şi programul cu toate filmele aşteaptă să fie puse în sertarul unde stau cuminţi suratele lor mai vechi, poza de pe badge mă priveşte optimistă. Îmi torn a doua cafea, îmi aprind o ţigară şi zâmbesc: din stradă se aud nişte picamere care străpung asfaltul, viaţa intră alert în ritmul ei normal. Mă uit în jur, deschid frigiderul şi îmi aduc aminte de o chestie dintr-un film din competiţie (Las toninas van al este / Delfinii înoată spre est): personajul principal avea o tăbliţă pe care scria că e pierdere de vreme să ai o bucătărie curată şi ordonată. Râd. Cu siguranţă, n-am pierdut vremea în ultimele zece zile, deşi la mine în frigider bate vântul şi prin casă e dezordine. În plus, a fost mai sănătos aşa: aplicaţia din telefon care măsoară paşii depune mărturie că n-am stat degeaba, alergatul între job şi cinematografe a contorizat cei 10.000 de paşi recomandaţi zilnic. Aşa că îmi pot permite luxul să amân reintrarea în ritmul obişnuit. Voi face cumpărături şi curăţenie mai târziu. Deschid calculatorul, mă aşez şi scriu despre ultimele filme pe care le-am văzut ieri.
Eiðurinn / The Oath / Jurământul (r.Baltasar Kormákur) nu mi-a produs prea mari revelaţii. Un chirurg cardiolog prins între datoria de a salva viaţa pacienţilor şi necesitatea de a lua viaţa, atunci când familia îi este ameninţată. Un Hipocrate în variantă thriller, din care am rămas doar cu scena în care îţi alegi locul în care vrei să fii prin gestul simplu de a pune degetul pe globul pământesc.
Seara de duminică eu am ales să fiu la doi paşi de casă, pe malul Someşului, unde se proiecta (în paralel cu proiecţia închiderii oficiale din piaţa Unirii) cel mai recent film al lui Rodrigo Sorogoyen, câştigător în 2014 al Trofeului Transilvania. Cu un pahar generos de rosé în mână, îmbrăcată de toamnă (cu tricou, polar şi geacă) şi aşezată direct pe iarbă (căci locurile erau deja ocupate când am ajuns), am văzut Que Dios Nos Perdone / Dumnezeu să ne ierte. Un policier cu un tip (preot, de aici titlul) care viola femei bătrâne, traumatizat de relaţia dificilă pe care a avut-o în copilărie cu mama lui, dar pe care acum, când el este adult, iar ea bătrână şi bolnavă, o îngrijeşte cu devotament. El Pais îl consideră un film magnific, mie mi-a plăcut doar interpretarea lui Roberto Álamo în rolul poliţistului Alfaro, filmul este departe de profunzimea din minunatul film de debut al lui Sorogoyen, Stockholm.
Am regăsit însă poezia şi dramatismul pe care le căutam în Hjartasteinn / Heartstone / Piatră pe inimă (r. Gudmundur Arnar Gudmundsson). A câştigat premiul publicului şi premiul pentru regie. Nu s-a acordat în 2017 un premiu pentru imagine, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, cred că l-ar fi meritat. Lumina şi detaliile ce surprind deopotrivă frumuseţea trupului uman şi a naturii m-au dus cu gândul la măiestria unui pictor. A fost comparat cu danezul Threstir / Sparrows / Vrăbii (r. Rúnar Rúnarsson), care a câştigat în 2016 premiul juriului la TIFF. Piatră pe inimă este o poveste tulburătoare şi senzuală despre prietenie şi despre descoperirea sexualităţii în peisajul minunat al Islandei. Protagoniştii sunt doi adolescenţi, Thor şi Kristján, care, în scena de deschidere, strivesc de pământ nişte peşti pe care i-au pescuit. De plictiseală, distrug în joacă maşini, căci nu se întâmplă nimic în satul de pescari în care locuiesc. Brutalitatea actelor pe care le săvârşesc gratuit, doar ca să se distreze, este temperată de introducerea lentă în subiectul filmului. Cu multă sensibilitate, intrăm treptat în drama celor doi tineri aflaţi la vârsta ingrată când nu mai sunt nici în întregime copii, nici adulţi cu adevărat. Amândoi au probleme acasă: Thor trăieşte alături de cele două surori mai mari, crescuţi de o mamă singură după ce tatăl a plecat cu o femeie mai tânără şi i-a părăsit. Kristján are un tată care bea cam mult, este homofob şi îi aplică corecţii fizice violente fiului. Mai cu seamă atunci când află că băiatul ar fi homosexual. Este una dintre pistele (false) pe care ne conduce scenariul. Cei doi copii se află la vârsta la care îşi descoperă corpul, apropierea fizică dintre ei şi fiorul derutant pe care îl resimt atunci când se ating îi fac pe cei din jur (parţial chiar şi pe ei înşişi) să considere dorinţa fizică drept dragoste. Nu este, de fapt ei ar vrea să se apropie de fete de vârsta lor, dar nu ştiu cum să o facă. Beth şi Hanna par intangibile chiar şi atunci când sunt atât de aproape de ele că pielea lor arde de dorinţă. Tensiunea fizică a căutărilor din Piatră pe inimă reuşeşte să treacă dincolo de ecran şi aerul se impregnează de suferinţa pe care o produce atracţia, uneori inexprimabilă, a sentimentelor. Pentru Kristján, viaţa devine atât de insuportabilă încât nu găseşte resurse de a merge mai departe. Un act de sinucidere (din fericire, ratată) produs din candoare, din ruşine, din disperare. Metafora din titlu este cuprinsă în poemele pe care le scrie una dintre surorile lui Thor, despre nişte lupi care îi muşcă din trup şi în cadoul, un pandantiv sub formă pe piatră pe care i-l dăruieşte Thor lui Beth, ca să îi arate că o iubeşte.
Procesul maturizării poate fi dur şi este magistral redat în film. Mi-a rămas pe retină scena în care tatăl lui Kristján îi duce pe cei doi băieţi pe o faleză înaltă şi abruptă să strângă ouă de pescăruş. Thor este suspendat la zeci de metri deasupra mării, frânghia cu care este legat alunecă. Lui Kristján i se zdrelesc palmele şi îi dă sângele de la frânghia cu care îşi ridică prietenul înapoi pe mal.
În film, viaţa merge mai departe. TIFF-ul s-a terminat, dar în viaţă, un nou film poate oricând începe.
Descarcă broşura TIFF 2017 aici..